Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Mult înainte să fi fost răpusă vaccinuri, pandemia a fost pusă în umbră de fotbal. Nu de jocul de fotbal, în continuare exilat pe stadioane goale ci de rețeaua de interese și putere din jurul lui. Brusc, în seara zilei de 18 aprilie, toate sistemele care preluau sau generau, 24 de ore din 24, informații pe teme de pandemie s-au oprit. Pandemia și enormul ei cortegiu ei statistic, au trecut în poziția a doua și au lăsat locul știrii despre Super Liga Europeană. Toate mediile și platformele, în toate statele și de toate orientările politice, au așezat, automat, în fruntea actualității și a urgențelor ceva aparent mai grav decât interminabila bătălie cu virusul COVID 19. Noul sistem de la vârful fotbalului.

Totul a pornit de la anunțul oficial prin care 12 mari cluburi de fotbal europene anunțau că au decis să lanseze o competiție nouă: deja detestata Super Ligă Europeană. Proiectul, pus la punct de 6 cluburi din Anglia, 3 din Italia și 3 din Spania, adună aproape tot ce e mai bogat, valoros și celebru în fotbalul mondial. Noua competiție ar urma să se dispute anual în sistemul folosit de sportul american. Cele 12 cluburi inițiatoare rămîn permanent în competiție iar cluburile care vor să se alăture vor trebui să își cîștige anual dreptul de a rămîne în Super Ligă. În paralel, cluburile Super Ligii vor juca, exact ca pînă acum, în campionatele naționale și în competițiile europene de club clasice: Liga Campionilor și Liga Europa. Mai bine zis, fostele competiții clasice.

Căci, evident, Super Liga anunțată pe 18 aprilie va oferi săptămînal meciuri altă dată văzute de trei sau patru ori pe an. Noua Super Ligă va fi, practic, o colecție de Super Derby-uri care va face din orice altă competiție un maraton de banalități. Liga Campionilor, Liga Europa ba chiar și marile competiții naționale (Cupa Mondială și Campionatul European) vor fi eclipsate de un turneu echivalent cu o loterie care oferă numai câștiguri sau cu o trupă de superstaruri care produce numai hit-uri.

Desigur, noua competiție va genera profituri uriașe, exact în măsura în care veniturile altor competiții se vor evapora și vor pune capăt zilelor de aur ale UEFA și FIFA (cele două structuri oficiale care dirijează fotbalul european și mondial). Agresivitatea comercială și oferta năpraznică a noii Super Ligi Europene sînt dincolo de orice discuție și rival. Fotbalul, imepriul lui popular și rețeta lui globală vor trece, dintr-o mutare, în alte mîini. Noii patroni, regizori și beneficiari ai complexului uman-comercial-fotbalistic vor fi cluburile participante la Super Liga Europeană, mai exact spus companiile private care sînt, în fotbalul actual, deținătoarele cluburilor. Deloc surprinzător, afacerile și coordonarea financiară a noii Super Ligi vor fi reglate de un maestru contabil pe măsură: gigantul bancar american JP Morgan.

Așa arată proiectul. Reacția a fost uluitoare. În doar cîteva ore, o coaliție politico-adminstrativă, de presă și intelectuală s-a coagulat la nivel global, a preluat controlul asupra imaginii și inofrmației și a declarat noua Super Ligă Europeană un pericol public extrem. Excepțiile sînt rarisime și, pactic, lipsite de șanse. Opinia unică și concluzia fixă au capturat imediat dezbaterea, dacă se poate vorbi de o dezbatere în adevăratul sens al cuvîntului. Mobilizarea a atins un nivel de forță și coordonare pe care administratorii epuizați și uneori ezitanți ai campaniei anti-COVID îl pot invidia. În varianta propagată de mediile de informare, de guverne și de comentarorii de tot felul, noua Super Ligă Europeană a devenit, imediat după naștere, o invenție imorală, un americanism dezgustător, o monstrouzitate capitalistă și o întruchipare abjectă a lăcomiei.

Atâta ostilitate e greu de găsit în istoria sportului și trimite, mai degrabă, la conflicte generate de politică, economie sau religie. Pînă la urmă, Super Liga Europeană e doar o idee de organizare a fotbalui mare dar tot ce se întîmplă în jur spune că această ipoteză e naivă. Nimeni nu și-a permis să dea din umeri și n-a îndrpznit să anunțe că nu se bagă în chestiuni legate de fotbal. Primul Ministru Britanic Boris Johnson a declarat abrupt că Super Liga trebuie anihilată. Președintele francez Emmanuel Macron a atacat proiectul din primele ore de viață. Guvernele italian și spaniol l-au declarat inadmisibil. Comisia Europeană și Parlamentul European au luat rapid poziție împotriva Super Ligii. Nu e clar cum vor reacționa NATO și Vaticanul dar e de bănuit că nimeni nu va lua apărarea acestui proiect blestemat multilateral. Coborînd la firul ierbii, comentatorii de presă, analiștii fotbalului național și internațional au înfierat monstrul din spatele Super Ligii și și-au declarat vulcanic mînia. Foști jucători celebri și-au făcut cunoscută oroarea. Nu mai puțin indignați, comentatori ai vieții publice, moraliști, economiști și istorici au preluat tema și au lansat o cascadă de interpretări care deunță extremismul și lipsa de umanitate a capitalismului pur.

Valorile pe care Philip le-a ilustrat sînt azi în umbră sau defuncte. Dar aparențele înșală. Ceva din felul britanic de a fi e nepieritor și lucrează, încă, în felul în care britanicii gîndesc, își fac viața, glumesc sau înfruntă adversitatea. Pentru toți britanicii, inclusiv pentru cei nu simt nimic pentru el, Philip a fost demonstrația vie a lumii britanice - separată și consecventă, veche și constant reînnoită. Alături de Regina Elizabeta, Philip e ultimul exemplar desăvîrșit al ciudatelor și imbatabilelor virtuți britanice. Ilustrate în film, distruse în bucătărie, active pe front, în spiritul sportiv al fair-play-ului și adulate în toată lumea, aceste trăsături au trecut în folclorul global și par, mai degrabă, o legendă plăcută. Philip și britanicii generațiilor trecute au trăit, însă, aceste virtuți cu o lejeritate care presupune de multe ori încrîncenarea.

Britanismul absolut al lui Philip a însemnat faimoasa distanță sau răceală în care mulți continuă să vadă o lipsă maladivă de sensibilitate. Poate. Însă distanța acestei atitudini vine, mai curînd, din convingerea că numai umorul și simțul practic pot face viața suportabilă. Philip și-a pierdut sora favorită într-un accident aviatic și și-a văzut mama sfărîmată de nebunie. Reacția: adîncirea în lapidar, vorba de duh și lucrurile făcute cu mîna ta. Constatări scurte, umor săgetător și pasiune pentru mecanica auto.

Același britanism care dă statură în clipele în care totul e pierdut a făcut din Philip un om insensibil la schimbările efemere și la frivolitatea modelor intelectuale. Ca bun britanic, Philip a detestat vorbăria în cele două mari manifestări ale ei: incoerența și ideologia.

Faimoasele remarci ”catastrofale” ale lui Philip au fost mereu fulgerătoare și abrupte. Seria replicilor-gafă emise public de Philip a ajuns celebră și a fost strînsă în volum. Nimic mai rău înțeles. Cei ce au văzut în aceste remarci incomode dovezi de îndărătnicie primitivă și lipsă de umanitate au o problemă: nu suportă realitatea netrucată a vieții. Gafele lui Philip au fost taxate pentru brutalitate și intimidare dar au ilustrat exact contrariul. Ori de cîte ori a spus ceva ce nu se spune în cadru oficial, Philip a eliberat auditoriul, a destrămat protocolul și a impus brusc relații umane relaxate. În fond, de ce ar trebui să fim formali pînă la absurd, doamnă ambasador sau tinere student? - a întrebat, de fiecare dată, prințul Philip. Asta a fost suficient pentru a reda naturalețea oricărei ocazii. Geniul de gafeur atribuit lui Philip e o neînțelegere. Philip a fost, ca orice bun britanic, un om care spune ce vede și gîndește. Adică un om care are ”common sense” și e, deci,- cu altă expresie englezească - ”a no-nonsene guy”.

În acest fel paradoxal, Philip a fost un om comun și exact asta l-a făcut deosebit. Arta anonimatului sec ilustrată de un prinț care vorbește și gîndește la fel ca un om de rînd e profesia de bază a marii aristocrații britanice. Această performanță magică dispare odată cu practicanții ei iar Philip a fost, cu siguranță, ultimul ei mare interpret. Nu vorbim, aici, de un spectacol retoric premeditat ci de un fel de a fi profund educat și complet banal: ca o teoremă universală care are nevoie de o singură propoziție și vine după un secol de geometrie savantă.

În cazul britanic, această știință e dată de reținerea permanentă în fața tentațiilor verbale și de convingerea că nimic nu e ireparabil. Generația lui Philip numea această atitudine extraordinar de dificilă ”stiff upper lip”. Altfel spus, capacitatea de a răbda timpul, eșecurile și neplăcerile, fără reacții necuvenite. În afara lumii britanice, acest tip de expresie sau non-expresie a dat tabloul ”gentleman-ului”. Ce nu e foarte bine înțeles în acest tablou e că personajele care trăiesc în acest tip de valori, inclusiv, Philip poartă conștient și permanent o povară: datoria de a nu ceda și de a nu strica mersul lucrurilor. În esență, e vorba de ce se poate numi, cu o expresie foarte generală, caracterul conservator al mentalității britanice. În spatele acestei expresii se ascunde o încredere totală în experiența umană acumulată istoric și o recunoaștere de neclintit a diferenței între bine și rău.

Philip a ilustrat toate aceste calități, într-o măsură care nu are nimic de-a face cu pedagogia și e sută la sută vocație autentică. În acest fel, Prințul Philip a fost exemplar. Fiind un Prinț oarecare, Philip a fost o figură ieșită din comun. El a întrupat ceva vital în viața unei civilizații: continuitatea.

Astăzi, în vremuri de sentimentalism dezlănțuit și într-o lume în care emoția publică e, de fapt, o formă de tiranie morală, Philip a făcut figura unui excentric sec. Britanicii au simțit, aproape sigur, altceva: reconfirmarea naturii lor istorice. Exact în acest punct, observatorul va reuși să întrevadă definiția noțiunii de datorie publică asumată de Coroană. Mai precis, misiunea constantă care cere Coroanei să fie nu atît avocatul cît reprezentarea desăvîrșită a spiritului național. Sau - cu o vorbă a lui Edmund Burke, istoricul conservator al secolului al XVIII-lea – ”legătura constantă între cei vii, cei ce nu mai sînt și cei nu s-au născut încă”.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG