Traian Ungureanu

Prințul Philip a murit la 100 de ani fără două luni și o lume. Vremurile și civilizația în care s-a născut soțul Elizabetei a II-a a Marii Britanii au dispărut demult. În secolul de viață dat Prințului Philip, istoria s-a schimbat de cîteva ori: nazismul, comunismul, Războiul Rece au urcat și s-au dezintegrat. Generațiile postbelice și-au lepădat credințele și jură pe idei noi. Tehnologia a trecut de la supunere la regim de viață și dependență. Granițe și statele cuprinse între ele s-au rebotezat sau topit fără urmă. În genere, totul a plecat și nimic nu mai e așa cum a fost la începutul vieții lungi și egale a Prințului Philip. E vreun merit aici? În fond, Prințul Philip n-a făcut altceva decît să trăiască neobișnuit de mult și să supraviețuiască insistent sfîrșiturilor de epocă, ideologie și tehnologie. E ceva remarcabil în afara longevității de ascet a unui om care a avut norocul să îmbătrînească în preajma Tronului britanic?

Partizanii concluziilor care neagă orice valoare instituțiilor și personalităților moștenite din alte vremuri vor fi dezamăgiți. Totul e remarcabil și exemplar în viața lungă și coerentă a Prințului Philip. Dar asta se poate vedea și înțelege numai după ce faptele sînt lăsate să vorbească iar înțelesul de dincolo de ele e respectat pe deplin.

Faptele spun că Prințul Philip, pe care ne-am obișnuit de un amar de ani să îl vedem în uniforme superbe la ocazii de mare pompă nu a fost un răsfățat al sorții. Viitorul Prinț Philip a fost, mai întîi, un dezmoștenit.

Philip s-a născut în familia regală a Greciei dar a cunoscut din primii ani de viață exilul, sărăcia și asprimea vieții. După ce familia regală a fost izgonită din Grecia, Philip a trăit, o vreme, în Franța, fără mijloace și răsfăț. După 5 ani de despărțire de propria mamă, Philip a fost trimis în Anglia, unde a continuat sărăcia și a primit o educație spartană, în școli mai mult decît severe. Viitorul lui mentor Karl Hahn, un german evreu convertit și mare întemeietor de școli, l-a primit într-o instituție de învățămînt despre care s-a spus că era mai asemănătoare cu o temniță, o mînăstire sau un lagăr de muncă. Adolescența austeră a lui Philip și-a urmat logica și a continuat în armată, unde severitatea, riscul și disciplina au continuat să îl condiționeze.

În 1947, o poveste de dragoste adevărată pînă la romantismul de roman sentimental l-a adus lîngă viitoarea Regină Elizabeta. Din 1952, noul Prinț Philip a fost inseparabil, impecabil și indispensabil pentru Coroana britanică. Ceva ce englezii numesc ”public service” și e mai mult decît simpla datorie de serviciu a devenit a doua, poate chiar singura, natură a Prințului Philip. Philip și Elizabeta au devenit și au rămas imaginea perfectă, intangibilă și necomentabilă a Coroanei ca întrupare a noțiunilor abstracte de stat și națiune (cu o formulă folosită de marele istoric britanic Robert Tombs).

Dincolo de faptele care vorbesc despre o viață de privațiune, simț al datoriei, răbdare și consecvență, Prințul Philip a fost tot ceva indescifrabil: punctul fix care permite unei națiuni să se recunoască. Philip a fost istoria însăși iar dacă această afirmație pare deplasată, impresia vine tocmai din unicitatea acestui om greu comparabil. Căci Philip a dat o capodoperă umană complicată și naturală: un om care a purtat cu discreție o țesătură mitică greu de înțeles pentru ochi și imediat de recunoscut în portretul care surprinde identitatea națiunilor.

Astfel, Philip a fost englezul perfect dar asta numai în măsura în care același om a fost o sinteză europeană totală. Nimeni nu poate spune că e mai european și nimeni nu e mai sadea englez decît Prințul Philip. Născut în Grecia, educat în Franța, Germania, Scoția și Anglia, etnic german și danez, ortodox trecut prin căsătorie la anglicanism, Philip a sosit în Marea Britanie străin de Marea Britanie și a devenit cea mai britanică persoană umană a generației lui. Philip a ilustrat calitatea umană supremă a integrării totale într-o civilizație ce nu i-a fost dată prin naștere. Nu doar lingvistic și decorativ, după modelul, oricum stimabil, al celor ce reușesc să vorbească și să se poarte ca localnicii. Philip a devenit britanic printr-un act prelung de stoicism organic în care a preluat valorile, morala și obișnuințele neobișnuite ale britanicilor. Cu acest act, petrecut invizibil și imposibil de reconstituit, Philip a dat națiunii britanice un lucru inestimabil: imaginea propriei alcătuiri.

Continuă: Un prinț oarecare(II) - de la Londra, Traian Ungureanu.

Vezi și: Memoriile unui ziarist BBC.

Dacă lăsm bunul simț să lucreze, vom înțelege repede că diferența care desparte moștenirea anilor ’60 în Vest și Est are explicații simple. Mai întîi, adversarul. În Vest, anii ’60 au contestat și remodelat statul capitalist și valorile politice americane. În Est, anii ’60 au refuzat, cît au putut refuza, norma comunistă, fără să o poată infirma. Dacă e vorba de consecințele practice și de viteza lor, deosebirea e cum nu se poate mai evidentă. În Vest, anii ’60 au reușit pe deplin, adică au luat puterea în cultură. În Est, anii ’60 au marcat o opoziție mai curînd simbolică, sentimentală și intelectuală. Caracterul vieții concrete nu s-a schimbat. Așa numitul annus mirabilis 1968 are o dublă istorie. 1968 în versiunea Paris e cu totul altceva decît versiunea Praga.

Fiecare episod și emblemă istorică a anilor ’60 confirmă tensiune care desparte două variante contemporane distincte. În Vest, anii ’60 au produs un Panteon rebel populat de figuri, legende și evenimente care au dat o nouă mitologie culturală și o nouă realitate ideologică. Căci anii ’60 au însemnat reculturalizarea prin fenomene și personalități de tip Woodstock, Joplin, Hendrix, power flower - toate suficient de iradiante pentru a închega o nouă cultură. Acest tipar cultural a fost împrumutat enormelor mișcări pacifiste din anii războiului din Vietnam. Generațiiile studențești, eliberate artistic de cultura pop, au făcut ușor joncțiunea cu neo-marxismul franco-german al unor Marcuse, Derrida și Foucault.

Mișcarea pacifist-studențească americană sistematizată de un grup ca SDS (Students For A Democratic Society) a pornit prin a acuza lipsa democrației în Statele Unite și a născut, între altele, Black Panthers - un grup radical violent, urmat, în Europa, de alte mișcări și grupuri violent-anti-capitaliste (de la RAF, în Germania, la Brigate Rosse, în Italia). Efectul doctrinar a atins apogeul în Franța, unde un corp important al elitelor universitare a descoperit maoismul. În toate aceste cazuri, anii ’60 occidentali sînt anti-occidentali. Nimic nu poate opri resurecția reformismului politic pe baze stîngiste. Purtătorii t-shirt-urilor dominate de portretul Angelei Davis (superstar al comunismului american) și Che Guevara (idol împrumutat din hagiografia romantică a comunismului cubanez) au făcut carieră în Vest. Mulți din foștii adepți ai noii culturi au ucenicit în mișcările militante ale anilor ’60 și au devenit, apoi, veterani ai aparatului politic. În Est, aceleași tricouri, purtate cu fiorul clandestinității au produs un frison consumat în cercuri restrînse și atît. În schimb, influența scării de valori occidentale în accepțiunea lor clasică a fost incomparabiul mai puternică.

Dacă au fost re-culturalizați de ceva, membrii generației ’60, atunci convertirea a venit prin adopția standardului economic și democratic occidental, așa cum a fost el transmis de cîteva surse majore. În ordinea crescătoare a influenței: amintirea lumii vechi transmisă de generația interbelică, contactul cu occidentul prin importuri culturale semi-clandestine (muzică pop și film, în special). Și, într-o măsură încă subapreciată, emisiunile de radio ale posturilor Europa Liberă, BBC și Vocea Americii. Toate aceste surse de influență au fost suficiente pentru a da anilor ’60, în varianta Est, un conținut profund pro-occidental și pronunțat pro-american. În vreme ce, în Vest, anii ’60 au șubrezit prestigiul civilizației occidentale, în Est, aceiași ani l-au consolidat pînă în pragul adorației.

O vorbă faimoasă și fără autor verificat spune că ” Toți cei ce își amintesc anii ’60 nu au fost de față”. Butada vrea să spună ceva despre turbulența deseori halucinogenă a acelor vremuri și despre realitatea lor mai degrabă imaginată. E, poate, prea mult spus. Dar e cert că imaginea, reputația și ideile anilor ’60 trăiesc mai departe un destin supradiemnsionat și contradictoriu.