Traian Ungureanu

Mai întâi a intrat în joc ceva ce cu greu s-ar putea numi altfel decât „naționalism UE” - o anume practică de atac asupra rivalilor și excepțiilor care riscă să dovedească existența alternativelor la rețeta-cadru elaborată de UE. În plus, e uman de crezut, deși de greu demonstrabil, că resentimentul provocat de Brexit a jucat un rol notabil în aversiunea UE față de o Mare Britanie plină de succes.

### Vezi și... ###

Vaccinarea: obligatorie sau nu?

Apoi, a intrat în scenă naționalismul propriu zis, dacă așa se poate numi reacția guvernamentală a unora din Statele Membre care nu pot explica propriei societăți impasul.

Prima problemă - așa numitul ”naționalism UE” - a degenrat în scandalul vaccinului pe care îl urmărim zilnic, în toate etapele și transformările lui uluitoare. Totul a început cu conflictul între Astrazeneca (furnizor) și Comisia Europeană (beneficiar al unui contreact în dispută). UE s-a distanțat, coorodnat sau nu, prin presiuni asupra Statelor Membre sau nu, de vaccinul Astrazeneca pe care l-a pus în dubiu medical.

Pe parcursul acestei dispute juridice, politice și medicale, cifrele de infestare și vaccinare și-au văzut de drum.

UE a continuat controversa cu Astrazeneca și a trecut la amenințări împotriva Marii Britanii, acuzată de practici comerciale imorale - în speță, achiziții masive de vaccinuri la care ar fi avut dreptul cetățenii Statelor Membre UE.

Cifrele de infestare și vaccinare și-au văzut, în continuare, de drum și au forțat, astfel, o referință insupoprtabilă pentru UE. O umilință. Și o suită de salturi ilogice, greu, dacă nu imposoibil, de explicat. După tot acest slalom, UE revine asupra tuturor afirmațiilor anterioare și se declară gata să reia folosirea vaccinului AstraZeneca. Asta înseamnă că, în acest moment, UE s-a pus în situația ingrată și incompatibilă în care solicită mai multe doze din vaccinul pe care l-a pus sub dubiu, acuză o companie în timp ce declară că nu îi dorește produsele și amenință cu blocarea exporturilor unui produs pe care susține că nu îl va folosi.

Ce stă în spatele acestor viraje spectaculoase se poate doar bănui. Probabil, exasperarea multora din guvernele Statelor Membre care au acceptat sistemul de lucru și pozițiile politice ale UE dar nu mai pot face față nemulțumirilor de acasă. Cazul Italiei e clasic: adept necondiționat al pozițiilor UE, Statul italian începe abia acum vaccinarea persoanelor peste 80 de ani și nu poate explica nemulțumiților de ce.

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, după un început confuz, guvernul britanic a luat o decizie radical diferită de practicile UE și a încredințat derularea campaniei de vaccinare unui grup de lucru autonom, condus de o femeie de afaceri din domeniu (Kate Bingham). Ce e de reținut de aici, stă, probabil, în scepticismul profund al guvernului față de propriul sistem birocratic-administrativ-medical-național. Faimosul și, altfel, oficial divinizatul NHS (National Health System). În vreme ce britanicii au fost lăsați și chiar îndemnați să celebreze mitologia NHS (cel mai bun sistem de îngrijirie a sănătății din lume), Guvernul a refuzat abrupt să încredințeze administrarea vaccinului unei birocrații enorme, labirintice și, prin definiție, imună la răspundere ultimă. Dominic Cummings, fost Consilier Principal al Primului Ministru și personaj detestat de birocrația de stat britanică, a descris recent starea disfuncțională și capacitatea de blocaj naturală a NHS.

Învățămintele situației în care se află, acum UE, și în care nu se află, tot acum, Marea Britanie nu trebuie forțate spre o concluzie unică. Soluția campaniilor dirijate de mediul privat nu e, necondiționat și întotdeauna, formula de aur. Însă, la fel de clar ar trebui să fie, că nici campaniile conduse de birocrații uriașe nu sunt o garanție. În fond, UE e la a treia criză de sistem pe care o abordează cu toate motoarele adminIstrative, fără să o stingă. După criza financiară din 2009 și criza migrațeiei din 2015, epidemia COVID e al treilea caz care ilustrează dezavantajele marilor aglomerări de putere birocratică și consecințele pe care le antrenează sanctificarea lor.

La începutul săptămânii trecute, o geografie brusc modificată a lărgit Canalul Mânecii. Umorul englezesc era consolidat și raporta cu argumente noi: Continentul e izolat! Luni 22 martie, Marea Britanie arăta ca un învingător de epidemie. Cifrele arătau o redresare masivă: 17 decese provocate de COVID și aproape un milion de vaccinări în ziua precedentă, la un total care trecuse de 30 de milioane de oameni (peste jumătate din populația activă). De cealaltă parte a Canalului, noile cifre britanice făceau figură de reverie utopică. Uniunea Europeană se adîncea într-o criză de vaccinare tulbure și incoerentă. Franța și Germania, cei doi piloni ai UE, împărțeau o derută fără speranță iar celelalte State Membre sufereau, de pe treptele inferioare ale ierarhiei, de aceeași impas.

### Vezi și... ###

Țările UE care se consideră dezavantajate puteau cumpăra mai multe vaccinuri de la bun început (Der Standard)

Deși hrănit de disperări și dureri omenești, tabloul e încărcat de ironie. Europa sistemică a instituțiilor și programelor UE e blocată în scandal, frustrări și pierderi fără speranță. În același timp, Marea Britanie, marele fugar desprins oficial de UE cu mai puțin de un an în urmă, dovedește că are direcție și se poate administra, în ciuda prezicerilor care anunțau o viață confuză în afara tutelei UE.

Revelația provocată de testul la care epidemia COVID a supus capacitatea de organizare și decizie a lumii europene nu a ajuns, neapărat, la rezultatul final. Așa cum știm, deja, din oscilațiile și răsturnările de situație acumulate într-un an de epidemie și administrație anti-epidemică, nimic nu e fix, previzibil și final. Totul se poate schimba pentru că înțelegerea marelui șoc a avansat fără să fi devenit cunoaștere deplină. Însă, chiar dacă viitorul va infirma destule ipoteze și impresii, cîteva concluzii sunt, deja vizibile. Diferența dramatică de atitudine și acțiune practică între Marea Britanie și UE e o realitate. Nu știm tot despre sursele acestei anti-teze. Multe din detaliile acestei contradicții sunt obscure și vor rămâne, spre rezolvare, în sarcina viitorilor istorici ai anilor pe care îi trăim. Dar, din ce știm, câteva concluzii sunt inevitabile.

Prima observația pune în lumină diferența fundamentală, în vremuri de criză, între un sistem birocratic vast și un aparat de comandă pragmatic. UE a abordat criza COVID cu obșnuitul angajament multiplu al oragnisemlor ei instituționale complexe. Un aparat multinațional enorm a preluat problema și a produs un program coordonat de asistență și intervenție la nivel UE. Mecanismul a integrat contractarea, mijloacele de achiziție și distribuirea necesarului de doze de vaccin pentru Statele Membre. Planificarea strictă și documentația amplă au stabilit cadrul de intervenție și, în același timp, au preluat inițiativa statelor membre transformând-o în răspundere europeană. Odată stabilit, acest cadru a devenit realitate unică și, ca orice sistem de comandă gigantic, a determinat, în bine sau în rău, mersul campaniei de vaccinare în toate Statele Membre. Rezultatul - adică media de vaccinare în Statele Membre UE - a fost, inevitabil, suma fricțiunilor politice și administrative înregistrate într-un domeniu real uriaș. Nivelul campaniei de vaccinare n-a decolat niciodată și rămâne, în continuare, o valoare în luptă cu timpul. Cu doar 10% din populația Statelor Membre UE vaccinată, criza se prelungește și devalizează, în continuare, potențialul uman și resursele economico-financiare ale UE. Bineînțeles, universul crizei epidemice nu e definit doar de cifre statistice economico- financiare. Politica și forța ei imprevizibilă ș au intrat în joc rapid și au redirecționat sistemul.

### Vezi și... ###

UE aprobă planul de salvare: Nu «naționalismului vaccinal»!

Inițial, doctrina UE a fost gândită și promovată ca demostrație a virtuților superioare ale acțiunii de grup (mult invocata ”solidaritate europeană”) față de ”naționalismul în materie de vaccin”. Operația avea să se destrame curând sub presiunea a două forțe concurente. Amândouă variante ale naționalismului pe care UE încearcă să îl discrediteze (poate definitiv) și cu ocazia gravă a valului epidemic.

Începea scandalul politic care continuă să strice imaginea și reputația UE ca sistem sigur, dacă nu infailibil.