Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Valorile pe care Philip le-a ilustrat sînt azi în umbră sau defuncte. Dar aparențele înșală. Ceva din felul britanic de a fi e nepieritor și lucrează, încă, în felul în care britanicii gîndesc, își fac viața, glumesc sau înfruntă adversitatea. Pentru toți britanicii, inclusiv pentru cei nu simt nimic pentru el, Philip a fost demonstrația vie a lumii britanice - separată și consecventă, veche și constant reînnoită. Alături de Regina Elizabeta, Philip e ultimul exemplar desăvîrșit al ciudatelor și imbatabilelor virtuți britanice. Ilustrate în film, distruse în bucătărie, active pe front, în spiritul sportiv al fair-play-ului și adulate în toată lumea, aceste trăsături au trecut în folclorul global și par, mai degrabă, o legendă plăcută. Philip și britanicii generațiilor trecute au trăit, însă, aceste virtuți cu o lejeritate care presupune de multe ori încrîncenarea.

Britanismul absolut al lui Philip a însemnat faimoasa distanță sau răceală în care mulți continuă să vadă o lipsă maladivă de sensibilitate. Poate. Însă distanța acestei atitudini vine, mai curînd, din convingerea că numai umorul și simțul practic pot face viața suportabilă. Philip și-a pierdut sora favorită într-un accident aviatic și și-a văzut mama sfărîmată de nebunie. Reacția: adîncirea în lapidar, vorba de duh și lucrurile făcute cu mîna ta. Constatări scurte, umor săgetător și pasiune pentru mecanica auto.

Același britanism care dă statură în clipele în care totul e pierdut a făcut din Philip un om insensibil la schimbările efemere și la frivolitatea modelor intelectuale. Ca bun britanic, Philip a detestat vorbăria în cele două mari manifestări ale ei: incoerența și ideologia.

Faimoasele remarci ”catastrofale” ale lui Philip au fost mereu fulgerătoare și abrupte. Seria replicilor-gafă emise public de Philip a ajuns celebră și a fost strînsă în volum. Nimic mai rău înțeles. Cei ce au văzut în aceste remarci incomode dovezi de îndărătnicie primitivă și lipsă de umanitate au o problemă: nu suportă realitatea netrucată a vieții. Gafele lui Philip au fost taxate pentru brutalitate și intimidare dar au ilustrat exact contrariul. Ori de cîte ori a spus ceva ce nu se spune în cadru oficial, Philip a eliberat auditoriul, a destrămat protocolul și a impus brusc relații umane relaxate. În fond, de ce ar trebui să fim formali pînă la absurd, doamnă ambasador sau tinere student? - a întrebat, de fiecare dată, prințul Philip. Asta a fost suficient pentru a reda naturalețea oricărei ocazii. Geniul de gafeur atribuit lui Philip e o neînțelegere. Philip a fost, ca orice bun britanic, un om care spune ce vede și gîndește. Adică un om care are ”common sense” și e, deci,- cu altă expresie englezească - ”a no-nonsene guy”.

În acest fel paradoxal, Philip a fost un om comun și exact asta l-a făcut deosebit. Arta anonimatului sec ilustrată de un prinț care vorbește și gîndește la fel ca un om de rînd e profesia de bază a marii aristocrații britanice. Această performanță magică dispare odată cu practicanții ei iar Philip a fost, cu siguranță, ultimul ei mare interpret. Nu vorbim, aici, de un spectacol retoric premeditat ci de un fel de a fi profund educat și complet banal: ca o teoremă universală care are nevoie de o singură propoziție și vine după un secol de geometrie savantă.

În cazul britanic, această știință e dată de reținerea permanentă în fața tentațiilor verbale și de convingerea că nimic nu e ireparabil. Generația lui Philip numea această atitudine extraordinar de dificilă ”stiff upper lip”. Altfel spus, capacitatea de a răbda timpul, eșecurile și neplăcerile, fără reacții necuvenite. În afara lumii britanice, acest tip de expresie sau non-expresie a dat tabloul ”gentleman-ului”. Ce nu e foarte bine înțeles în acest tablou e că personajele care trăiesc în acest tip de valori, inclusiv, Philip poartă conștient și permanent o povară: datoria de a nu ceda și de a nu strica mersul lucrurilor. În esență, e vorba de ce se poate numi, cu o expresie foarte generală, caracterul conservator al mentalității britanice. În spatele acestei expresii se ascunde o încredere totală în experiența umană acumulată istoric și o recunoaștere de neclintit a diferenței între bine și rău.

Philip a ilustrat toate aceste calități, într-o măsură care nu are nimic de-a face cu pedagogia și e sută la sută vocație autentică. În acest fel, Prințul Philip a fost exemplar. Fiind un Prinț oarecare, Philip a fost o figură ieșită din comun. El a întrupat ceva vital în viața unei civilizații: continuitatea.

Astăzi, în vremuri de sentimentalism dezlănțuit și într-o lume în care emoția publică e, de fapt, o formă de tiranie morală, Philip a făcut figura unui excentric sec. Britanicii au simțit, aproape sigur, altceva: reconfirmarea naturii lor istorice. Exact în acest punct, observatorul va reuși să întrevadă definiția noțiunii de datorie publică asumată de Coroană. Mai precis, misiunea constantă care cere Coroanei să fie nu atît avocatul cît reprezentarea desăvîrșită a spiritului național. Sau - cu o vorbă a lui Edmund Burke, istoricul conservator al secolului al XVIII-lea – ”legătura constantă între cei vii, cei ce nu mai sînt și cei nu s-au născut încă”.

Prințul Philip a murit la 100 de ani fără două luni și o lume. Vremurile și civilizația în care s-a născut soțul Elizabetei a II-a a Marii Britanii au dispărut demult. În secolul de viață dat Prințului Philip, istoria s-a schimbat de cîteva ori: nazismul, comunismul, Războiul Rece au urcat și s-au dezintegrat. Generațiile postbelice și-au lepădat credințele și jură pe idei noi. Tehnologia a trecut de la supunere la regim de viață și dependență. Granițe și statele cuprinse între ele s-au rebotezat sau topit fără urmă. În genere, totul a plecat și nimic nu mai e așa cum a fost la începutul vieții lungi și egale a Prințului Philip. E vreun merit aici? În fond, Prințul Philip n-a făcut altceva decît să trăiască neobișnuit de mult și să supraviețuiască insistent sfîrșiturilor de epocă, ideologie și tehnologie. E ceva remarcabil în afara longevității de ascet a unui om care a avut norocul să îmbătrînească în preajma Tronului britanic?

Partizanii concluziilor care neagă orice valoare instituțiilor și personalităților moștenite din alte vremuri vor fi dezamăgiți. Totul e remarcabil și exemplar în viața lungă și coerentă a Prințului Philip. Dar asta se poate vedea și înțelege numai după ce faptele sînt lăsate să vorbească iar înțelesul de dincolo de ele e respectat pe deplin.

Faptele spun că Prințul Philip, pe care ne-am obișnuit de un amar de ani să îl vedem în uniforme superbe la ocazii de mare pompă nu a fost un răsfățat al sorții. Viitorul Prinț Philip a fost, mai întîi, un dezmoștenit.

Philip s-a născut în familia regală a Greciei dar a cunoscut din primii ani de viață exilul, sărăcia și asprimea vieții. După ce familia regală a fost izgonită din Grecia, Philip a trăit, o vreme, în Franța, fără mijloace și răsfăț. După 5 ani de despărțire de propria mamă, Philip a fost trimis în Anglia, unde a continuat sărăcia și a primit o educație spartană, în școli mai mult decît severe. Viitorul lui mentor Karl Hahn, un german evreu convertit și mare întemeietor de școli, l-a primit într-o instituție de învățămînt despre care s-a spus că era mai asemănătoare cu o temniță, o mînăstire sau un lagăr de muncă. Adolescența austeră a lui Philip și-a urmat logica și a continuat în armată, unde severitatea, riscul și disciplina au continuat să îl condiționeze.

În 1947, o poveste de dragoste adevărată pînă la romantismul de roman sentimental l-a adus lîngă viitoarea Regină Elizabeta. Din 1952, noul Prinț Philip a fost inseparabil, impecabil și indispensabil pentru Coroana britanică. Ceva ce englezii numesc ”public service” și e mai mult decît simpla datorie de serviciu a devenit a doua, poate chiar singura, natură a Prințului Philip. Philip și Elizabeta au devenit și au rămas imaginea perfectă, intangibilă și necomentabilă a Coroanei ca întrupare a noțiunilor abstracte de stat și națiune (cu o formulă folosită de marele istoric britanic Robert Tombs).

Dincolo de faptele care vorbesc despre o viață de privațiune, simț al datoriei, răbdare și consecvență, Prințul Philip a fost tot ceva indescifrabil: punctul fix care permite unei națiuni să se recunoască. Philip a fost istoria însăși iar dacă această afirmație pare deplasată, impresia vine tocmai din unicitatea acestui om greu comparabil. Căci Philip a dat o capodoperă umană complicată și naturală: un om care a purtat cu discreție o țesătură mitică greu de înțeles pentru ochi și imediat de recunoscut în portretul care surprinde identitatea națiunilor.

Astfel, Philip a fost englezul perfect dar asta numai în măsura în care același om a fost o sinteză europeană totală. Nimeni nu poate spune că e mai european și nimeni nu e mai sadea englez decît Prințul Philip. Născut în Grecia, educat în Franța, Germania, Scoția și Anglia, etnic german și danez, ortodox trecut prin căsătorie la anglicanism, Philip a sosit în Marea Britanie străin de Marea Britanie și a devenit cea mai britanică persoană umană a generației lui. Philip a ilustrat calitatea umană supremă a integrării totale într-o civilizație ce nu i-a fost dată prin naștere. Nu doar lingvistic și decorativ, după modelul, oricum stimabil, al celor ce reușesc să vorbească și să se poarte ca localnicii. Philip a devenit britanic printr-un act prelung de stoicism organic în care a preluat valorile, morala și obișnuințele neobișnuite ale britanicilor. Cu acest act, petrecut invizibil și imposibil de reconstituit, Philip a dat națiunii britanice un lucru inestimabil: imaginea propriei alcătuiri.

Continuă: Un prinț oarecare(II) - de la Londra, Traian Ungureanu.

Vezi și: Memoriile unui ziarist BBC.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG