Traian Ungureanu

Anii ’60 au împlinit 60 de ani. Urmînd biologia umană și ciclurile istoriei, s-ar putea crede că aniversarea e, mai degrabă, începutul unui lung adio și că pînă și faimoșii ani ’60 au un sfîrșit. În definitiv, momente și generații cel puțin la fel de faimoase și influente au ieșit din scenă și au intrat în muzeu. Generața 1848 a liberalizat Europa și face, azi, figura unei referințe luminoase, încărcată și aproape sufocată, însă, de formalism festivist. Generația est-eruoepană a anului 1918 a pus pe hartă state naționale încă vii dar e, azi, restrînsă la fotografii de grup cu bărbați invariabil mustăcioși și solemni. Cu atît mi inexplicabilă pare remanența încăpățînată a anilor ’60. Căci, anii ’60 continuă. O colecție integrală de paradoxuri și refracții, iluzii și nostalgii, lucrează în favoarea memoriei extinse a acelor ani și ține la distanță uitarea aplicată sever altor epoci. Mai mult, experiența anilor ’60 nu e uniformă ci derutantă și complicată, pînă la confuzie și divorț. Anii ’60 poartă aceelași nume dar acoperă două experiențe complet diferite în Vest și Est.

Indiscutabil, ideile și recuzita cu care asociem anii ’60 sînt un produs occidental. Revolta, libertinajul și stilul generic al epocii s-au născut, au crescut și au venit la putere în Occident. Primul lucru care trebuie spus și rememorat cînd vorbim de bilnațul anilor ’60 încape într-o propoziție scurtă și fundamentală: anii ’60 au creeat și adus la putere cultura în care trăim. I s-a spus, cu un termen generic – azi, perfect respectabil - ”cultură pop”. Definiția trebuie citită cu atenție.

”Cultuă pop” a fost, la începutul anilor ’60, termenul folosit pentru a desemna o nouă formă de cultură populară. Adică un nou standard rebel și accesibil, prin opoziție la cultura înaltă sau clasică sau oficială. Această deschidere spre ”popular” a devenit rapid un curent enorm și ocupă azi, aproape în întregime, spațiul pe care valorile clasice îl dețineau în politică, arte, filozofie, morală, arhitectură și modă. S-a vorbit de ”democratizarea” univrsală înlesnită de cultura pop a anilor ’60 dar observația e discutabilă. Cultura pop a devenit, într-adevăr, cultură de masă dar a impus un standard care imită și nu reproduce tiparele de creație populară. De fapt, cultura pop e un produs elitar. O sumă de valori și procedee cultivate de o generație urbană care s-a desprins de valorile părinților și și-a sistematizat libertatea, invocînd autenticitaea, pe baze romantice și juvenile. În principal, cultura inaugurată de anii ’60 e o contra-cultură. Ea excelează în contestație, simplificare și aspirație radicală. Asta explică destinul ei politic bizar.

Născută în Vest, cultura anilor ’60 a contrazis pe toate planurile sistemul și a sfîrșit prin a-l redimensiona dacă nu, chiar, prin a-l înlocui. În Est, aceeași cultură - sau, mai curînd, ecoul ei importat - a fost, tot un fel de a contesta și de a face frondă împotriva datelor de sistem. Efectele au fost fundamental opuse. În Vest, anii’60 au implantat și dat reputație ideii anti-americane și anti-capitaliste (naturismului pre-industrial). Dimpotrivă, în Est, anii ’60 au grăbit și lărgit poziții pro-americane și au idolatrizat libertățile capitaliste. După nu mai puțin de 60 de ani, această diferență profundă e încă vie și activă.

### Vezi și... ###

Majoritatea românilor preferă Vestul. Cine sunt tinerii care ar alege Estul?

În Vest, contestația a urcat din stradă în mediile academice și culturale unde a făcut din anti-capitalism și anti-americanism o doctrină stimabilă și prizată. În Est, veteranii și continuatorii anilor ’60 sînt cea mai pro-capitalistă și pro-americană zonă a societății. Un recent sondaj INSCOP măsoară versantul estic al acestei contradicții. Românii în vîrstă de peste 60 de ani, cu studii superioare, locuitori în mediul urban și relativ prosperi sînt cel mai pro-american și pro-capitalist grup social. În același timp, un procent nu tocmai masiv dar vizibil al populației sub 30 de ani, cu educație mai joasă, venituri mai mici și non-urban vede în Occident un bine discutabil și în Rusia o putere mult mai benefică pentru România decît o crede media națională. Inversiunea e șocantă. Grupul peste 60 e occidental-entuziast în Est și occidental-sceptic în Vest. Tot în Vest, trăsăturile grupului peste 60 se prelungesc și asupra gurpului sub 30 – sedus de socialism, așa cum o sugerează sondaje mai vechi și mai noi. Experiența anilor ’60 acoperă, astfel, generații succesive și dă atmosfera dominantă în Vest sau, în orice caz, ideologia practicată în cercurile emanciapte și studioase de la vîrf. Ăn Est, însă, experiența anilo ’60 nu continuă. Ea pare să se fi oprit sau să fi încetinit, odată cu trecerea timpului. Această divergența nu e, totuși, surprinzătoare.

Mai întâi a intrat în joc ceva ce cu greu s-ar putea numi altfel decât „naționalism UE” - o anume practică de atac asupra rivalilor și excepțiilor care riscă să dovedească existența alternativelor la rețeta-cadru elaborată de UE. În plus, e uman de crezut, deși de greu demonstrabil, că resentimentul provocat de Brexit a jucat un rol notabil în aversiunea UE față de o Mare Britanie plină de succes.

### Vezi și... ###

Vaccinarea: obligatorie sau nu?

Apoi, a intrat în scenă naționalismul propriu zis, dacă așa se poate numi reacția guvernamentală a unora din Statele Membre care nu pot explica propriei societăți impasul.

Prima problemă - așa numitul ”naționalism UE” - a degenrat în scandalul vaccinului pe care îl urmărim zilnic, în toate etapele și transformările lui uluitoare. Totul a început cu conflictul între Astrazeneca (furnizor) și Comisia Europeană (beneficiar al unui contreact în dispută). UE s-a distanțat, coorodnat sau nu, prin presiuni asupra Statelor Membre sau nu, de vaccinul Astrazeneca pe care l-a pus în dubiu medical.

Pe parcursul acestei dispute juridice, politice și medicale, cifrele de infestare și vaccinare și-au văzut de drum.

UE a continuat controversa cu Astrazeneca și a trecut la amenințări împotriva Marii Britanii, acuzată de practici comerciale imorale - în speță, achiziții masive de vaccinuri la care ar fi avut dreptul cetățenii Statelor Membre UE.

Cifrele de infestare și vaccinare și-au văzut, în continuare, de drum și au forțat, astfel, o referință insupoprtabilă pentru UE. O umilință. Și o suită de salturi ilogice, greu, dacă nu imposoibil, de explicat. După tot acest slalom, UE revine asupra tuturor afirmațiilor anterioare și se declară gata să reia folosirea vaccinului AstraZeneca. Asta înseamnă că, în acest moment, UE s-a pus în situația ingrată și incompatibilă în care solicită mai multe doze din vaccinul pe care l-a pus sub dubiu, acuză o companie în timp ce declară că nu îi dorește produsele și amenință cu blocarea exporturilor unui produs pe care susține că nu îl va folosi.

Ce stă în spatele acestor viraje spectaculoase se poate doar bănui. Probabil, exasperarea multora din guvernele Statelor Membre care au acceptat sistemul de lucru și pozițiile politice ale UE dar nu mai pot face față nemulțumirilor de acasă. Cazul Italiei e clasic: adept necondiționat al pozițiilor UE, Statul italian începe abia acum vaccinarea persoanelor peste 80 de ani și nu poate explica nemulțumiților de ce.

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, după un început confuz, guvernul britanic a luat o decizie radical diferită de practicile UE și a încredințat derularea campaniei de vaccinare unui grup de lucru autonom, condus de o femeie de afaceri din domeniu (Kate Bingham). Ce e de reținut de aici, stă, probabil, în scepticismul profund al guvernului față de propriul sistem birocratic-administrativ-medical-național. Faimosul și, altfel, oficial divinizatul NHS (National Health System). În vreme ce britanicii au fost lăsați și chiar îndemnați să celebreze mitologia NHS (cel mai bun sistem de îngrijirie a sănătății din lume), Guvernul a refuzat abrupt să încredințeze administrarea vaccinului unei birocrații enorme, labirintice și, prin definiție, imună la răspundere ultimă. Dominic Cummings, fost Consilier Principal al Primului Ministru și personaj detestat de birocrația de stat britanică, a descris recent starea disfuncțională și capacitatea de blocaj naturală a NHS.

Învățămintele situației în care se află, acum UE, și în care nu se află, tot acum, Marea Britanie nu trebuie forțate spre o concluzie unică. Soluția campaniilor dirijate de mediul privat nu e, necondiționat și întotdeauna, formula de aur. Însă, la fel de clar ar trebui să fie, că nici campaniile conduse de birocrații uriașe nu sunt o garanție. În fond, UE e la a treia criză de sistem pe care o abordează cu toate motoarele adminIstrative, fără să o stingă. După criza financiară din 2009 și criza migrațeiei din 2015, epidemia COVID e al treilea caz care ilustrează dezavantajele marilor aglomerări de putere birocratică și consecințele pe care le antrenează sanctificarea lor.