Dacă lăsm bunul simț să lucreze, vom înțelege repede că diferența care desparte moștenirea anilor ’60 în Vest și Est are explicații simple. Mai întîi, adversarul. În Vest, anii ’60 au contestat și remodelat statul capitalist și valorile politice americane. În Est, anii ’60 au refuzat, cît au putut refuza, norma comunistă, fără să o poată infirma. Dacă e vorba de consecințele practice și de viteza lor, deosebirea e cum nu se poate mai evidentă. În Vest, anii ’60 au reușit pe deplin, adică au luat puterea în cultură. În Est, anii ’60 au marcat o opoziție mai curînd simbolică, sentimentală și intelectuală. Caracterul vieții concrete nu s-a schimbat. Așa numitul annus mirabilis 1968 are o dublă istorie. 1968 în versiunea Paris e cu totul altceva decît versiunea Praga.
Fiecare episod și emblemă istorică a anilor ’60 confirmă tensiune care desparte două variante contemporane distincte. În Vest, anii ’60 au produs un Panteon rebel populat de figuri, legende și evenimente care au dat o nouă mitologie culturală și o nouă realitate ideologică. Căci anii ’60 au însemnat reculturalizarea prin fenomene și personalități de tip Woodstock, Joplin, Hendrix, power flower - toate suficient de iradiante pentru a închega o nouă cultură. Acest tipar cultural a fost împrumutat enormelor mișcări pacifiste din anii războiului din Vietnam. Generațiiile studențești, eliberate artistic de cultura pop, au făcut ușor joncțiunea cu neo-marxismul franco-german al unor Marcuse, Derrida și Foucault.
Mișcarea pacifist-studențească americană sistematizată de un grup ca SDS (Students For A Democratic Society) a pornit prin a acuza lipsa democrației în Statele Unite și a născut, între altele, Black Panthers - un grup radical violent, urmat, în Europa, de alte mișcări și grupuri violent-anti-capitaliste (de la RAF, în Germania, la Brigate Rosse, în Italia). Efectul doctrinar a atins apogeul în Franța, unde un corp important al elitelor universitare a descoperit maoismul. În toate aceste cazuri, anii ’60 occidentali sînt anti-occidentali. Nimic nu poate opri resurecția reformismului politic pe baze stîngiste. Purtătorii t-shirt-urilor dominate de portretul Angelei Davis (superstar al comunismului american) și Che Guevara (idol împrumutat din hagiografia romantică a comunismului cubanez) au făcut carieră în Vest. Mulți din foștii adepți ai noii culturi au ucenicit în mișcările militante ale anilor ’60 și au devenit, apoi, veterani ai aparatului politic. În Est, aceleași tricouri, purtate cu fiorul clandestinității au produs un frison consumat în cercuri restrînse și atît. În schimb, influența scării de valori occidentale în accepțiunea lor clasică a fost incomparabiul mai puternică.
Dacă au fost re-culturalizați de ceva, membrii generației ’60, atunci convertirea a venit prin adopția standardului economic și democratic occidental, așa cum a fost el transmis de cîteva surse majore. În ordinea crescătoare a influenței: amintirea lumii vechi transmisă de generația interbelică, contactul cu occidentul prin importuri culturale semi-clandestine (muzică pop și film, în special). Și, într-o măsură încă subapreciată, emisiunile de radio ale posturilor Europa Liberă, BBC și Vocea Americii. Toate aceste surse de influență au fost suficiente pentru a da anilor ’60, în varianta Est, un conținut profund pro-occidental și pronunțat pro-american. În vreme ce, în Vest, anii ’60 au șubrezit prestigiul civilizației occidentale, în Est, aceiași ani l-au consolidat pînă în pragul adorației.
O vorbă faimoasă și fără autor verificat spune că ” Toți cei ce își amintesc anii ’60 nu au fost de față”. Butada vrea să spună ceva despre turbulența deseori halucinogenă a acelor vremuri și despre realitatea lor mai degrabă imaginată. E, poate, prea mult spus. Dar e cert că imaginea, reputația și ideile anilor ’60 trăiesc mai departe un destin supradiemnsionat și contradictoriu.