Traian Ungureanu

Să acceptăm că politica e arta compromisului - așa cum n-a spus niciodată Bismark. Marele Cancelar german a vorbit de „arta posibilului”, dar asta n-a redus cu nimic reputația compromisului în lumea politicii. Compromisul o duce bine și tot mai bine printre politicieni și în presa care le servește, de cele mai multe ori, drept cameră de ecou. Nimic nu pare înțelept, solid și prudent dacă nu vine la capătul unui compromis atins după convorbiri îndelungate între partide sau politicieni. Compromisul așterne o impresie de maturitate și își decorează purtătorii cu o aură de superioritate decizională care scapă omului de rînd. Dealtfel, politica zilelor noastre a făcut din compromis un obiectiv prealabil. Un obiectiv în sine și o soluție care bate deciziile naturale, clare și tranșante.

Treptat, compromisul a luat locul convingerilor și al consecvenței pe care politicienii promit să le respecte în clipa în care fac o promisiune sau anunță un plan. Astfel, aproape orice guvernare începe cu o viziune și se înneacă într-un compromis. Partide și politicieni care n-au nimic în comun și vor să fie considerați purtători de valori ale dreptei sau stîngii, se întîlnesc și se înțeleg foarte bine între limitele mereu fluide ale compromisului. Mistica deciziei de compromis trece drept formă supremă și întrupare fără rival a politicii. Un public larg și, de multe ori, tînăr are astfel prilejul să afle că nu trebuie să pună preț pe lucruri altfel bine cotate. Urmărind acrobațiile politice din care se naște compromisul, un tînăr va învăța, de pildă, că principiile sînt cel mult un pretext, că nu există cuvînt dat și respectat și, peste toate, că un lucru poate fi foarte bine egal cu opusul lui.

Între magicienii compromisului, probabil nimeni n-a izbutit mai mult și mai des decît Cancelarul german Angela Merkel. Cine vrea să înțeleagă ce e și la ce duce politica de compromis permanent nu are decît să urmărească deciziile largi puse la punct de Angela Merkel. Lumea s-a obișnuit să constate că dna Merkel poate face alianțe acolo unde era ostilitate, poate convinge rebelii cei mai înverșunați și reușește să își schimbe părerile odată cu societatea. Poate că e așa. Deși palmaresul Cancelarului german nu e neapărat o lecție ușor de admirat.

Iată de pildă, ultimul compromis reușit de Angela Merkel. CDU, partidul dnei Merkel, are nevoie de sprijinul CSU, partidul geamăn din Bavaria. La ultimele alegeri, CSU a înregistrat pierderi serioase. Alegătorii au fost nemulțumiți de politica pro-migrație a dnei Merkel. În consecință, CSU a pus condiții: sprijin pentru Merkel la guvenare doar dacă Merkel anunță impunerea unui număr limită de migranți primiți anual în Germania. Problema părea irezolvabilă. Dna Merkel vrea guvern cu alte două partide (liberal-democrații și verzii) care nu acceptă limitarea numărului de migranți admiși în Germania. Dna Merkel a mers, deci, la München a discutat vreme de 10 ore cu lideul CSU și a anunțat că a ajuns la o soluție. Numărul migranților va fi limitat la 200.000 pe an. CSU a obținut ce-a cerut. Sau nu? La o citire mai atentă, decizia acceptată de dna Merkel e un pic altceva. Astfel, dna Merkel spune că viitorul guvern va lua ca reper cifra de 200.0000, nu că se va încadra în ea. Mai departe, însă, acest tip de compromis îi permite dnei Merkel să conteze pe sprijinul CSU și să le spună liberal-democraților și verzilor că n-a acceptat blocajul cerut de CSU.

Tehnic și diplomatic vorbind, rezultatul e impresionant. Cancelarul a reușit să împace și să aducă în aceeași albie parteneri de guvernare care au opinii complet contrare, interese divergente și electorate complet separate. Dacă, însă, căutăm conținutul compromisului vom avea o mică supriză. Așa ceva nu există. Compromisul nu decide, de fapt, ceva anume, ci oferă alibiuri și pretexte pe care co-autorii le pot prezenta cum vor și cum le convine propriilor alegători. Cum și ce va fi cu migrația e o cu totul altă chestiune și ea nu are legătură cu compromisul. Prin urmare, totul s-a schimbat fără să se fi schimbat. Cancelarul german înregistrează un nou succes. Aura de superpolitician a dnei Merkel se extinde, deși nimeni n-ar putea spune pe baza căror fapte. Dar dna Merkel nu e singură și asta, în mare parte, pentru că iscusința ei proverbială, a făcut școală.

Nu multă lume se pricepe la Catalonia, dar mai toată lumea a auzit de F.C Barcelona. Pe numele de alint Barca, marele club din Barcelona e cel mai reușit și faimos produs al Cataloniei. Mereu o forță în fotbalul de club european, Barcelona a dominat categoric ultimii 10-15 ani, a schimbat filozofia jocului de fotbal și a intrat între miturile supreme ale sportului. Interesant apoteoza Barcelonei a împins și fotbalul spaniol spre performanța supremă. Naționala Spaniei a fost, în ultimii 10 ani, o echipă construită în jurul titularilor aduși de la Barcelona. În această formulă de inspirație catalană, naționala Spaniei a ajuns prima echipă a lumii și a cîștigat tot ce se poate cîștiga: Mondiale, Europene și Jocuri Olimpice. Dar era succesului hispano-catalan se apropie de sfîrșit. Tentativa de desprindere a Cataloniei a declanșat imediat o criză pe care fotbalul spaniol și Barcelona nu o pot traversa fără pierderi.

E vorba, mai întîi, de naționala Spaniei, ca echipă fără jucători catalani. Deocamdată, totul pare să continue ca și pînă acum. Spania va juca următorul meci împotriva Albaniei și a convocat toți jucătorii Barcelonei pe care contează în mod obișnuit. Însă publicul larg nu mai privește Naționala Spaniei cu aceiași ochi. Căpitanul Barcelonei, Pique, e catalan și a votat la referendum pentru desprinderea de Spania. Sosit la pregătirile naționalei, Pique a fost huiduit de suporteri care nu pot înțelege cum anume poate una și aceeași persoană să joace pentru culorile țării de care vrea să se despartă. În aceeași situație sînt, deși mai puțin guralivi decît Pique, și alți mari jucători ai Barcelonei: Iniesta, Alba, Busquets. Aparențele sînt. totuși, ușor înșelătoare. Asta înseamnă că Spania e o mare putere cu un implant catalan în scădere. Treptat, prezența catalană a pierdut pondere în ultimii cîțiva ani. Chiar fără marii jucători ai Barcelonei, Spania va rămîne o echipă formidabilă. Pierderile vor fi certe, dar nivelul de joc al naționalei spaniole nu va coborî semnificativ. Culmea, problema principală a despărțirii de Spania privește, în primul rînd, Barcelona.

O evenutală rupere de Spania, ar scoate Barcelona din campionatul spaniol. Mai mult, chiar redefinită ca echipă de club a Cataloniei, Barcelona, riscă să piardă și dreptul de a juca în competițiile europene.

Evident, Barcelona e un spectacol și o afacere uriașă, iar asta va ajuta UEFA să facă orice pentru a reintegra clubul în competițiile europene. Operația e complicată, dar nu imposibilă. În fond, în Liga Campionilor au fost admise cluburi din Azerbaidjan și Israel. Numai că recunoașterea independenței de stat a Cataloniei va fi mai mult decît problematică și UEFA nu va putea ignora situația politică din jurul fotbalului. Și mai mare e întrebarea: în ce campionat național va juca Barcelona? Dacă varianta Spania cade, atunci rămîne varianta unui campionat intern catalan. E posibil dar e mult prea puțin pentru un gigant ca Barcelona. Singurele cluburi catalane notabile sînt Espanyol și Girona. Un campionat catalan cu asemenea competitori e o glumă. E exact motivul pentru care ministrul catalan al Sportului, Gerard Figueras, a avansat o idee șocantă. Barcelona ar urma să joace în campionatul englez sau francez. Figueras a argumentat că, în fond, Barcelona n-ar fi o excepție. El a amintit că Monaco joacă în campionatul Franței, iar Swansea, echipă galeză, joacă în campionatul Angliei. Analogia e amuzantă. Figueras se face că nu știe ceva simplu: și Swansea și Monaco sînt legate politic de Anglia și de Franța. Țara Galilor e, alături de Anglia, parte a Marii Britanii, iar Monaco e un principat încorporat în Franța. Catalonia vrea să fie complet independentă de Spania, Țara Galilor și Monaco nu sînt rupte de Anglia și Franța. În plus, o eventuală implantare a Barcelonei în Anglia sau Franța ar creea un precedent pe care UEFA nu și-l dorește. Strămutarea Barcelonei ar încuraja ideea unui cartel internațional al marilor cluburi europene care s-ar desprinde de Liga Campionilor și ar organiza propria competiție. Ideea circulă de mult și cooptarea Barcelonei ar grăbi procesul. Barcelona e, deci, într-un șah sever dictat de proprii compatrioți. Barca a reacționat politic emițînd comunicate în sprijinul independenței catalane dar ar putea afla curînd că independența nu îi priește.