Traian Ungureanu

Ucraina folosește în mod frecvent argumentul sporului de integrare. Asta vrea să însemne că minoritarii care vor învăța numai ucraineană se vor integra și vor avansa mult mai ușor în societatea ucraineană. Logic e așa, numai că nu e cazul.

Românii și maghiarii din Ucraina sînt, în mare, vorbitori de ucraineană deja integrați. Adevărul e că nu există enclave românești și maghiare izolate și refractare în Ucraina. Secuii din România au, uneori, această problemă, dar soluția nu e desființarea învățămîntului în limba maghiară ci stimularea interesului pentru integrare. O economie de succes face, fără fricțiuni, ce nu poate face o Lege a Educației dură și părtinitoare.

De ce nu înțelege Ucraina lecțiile bogate ale problemei minoritare în Europa? Pentru că nu le-a înțeles nicicînd și e condamnată să repete o politică resentimentară pînă la absurd. Există, așa cum o poate afla oricine survolînd istoria naționalismului ucrainean, o formă de orbire și adversitate pe care ucrainenii au demonstrat-o mereu în relațiile cu minoritățile și vecinii. Această formă de orbire e din nou la lucru și nu poate aduce nimic bun Ucrainei.

Noua Lege a Educației produce deja o transformare pe care ucrainenii nu aveau de ce să și-o dorească și puteau, de altfel, să o evite. Prietenii și aliații necondiționați se trezesc bruscați după ani buni de sprijin pentru Ucraina.

România, de pildă, a fost un partener exemplar. După Tratatul semnat în 1997, România a susținut mereu Ucraina. În 2014, odată cu dezlănțuirea confruntării ruso-ucrainene, România a rămas pe poziții și a fost, iar, necondiționat de partea Ucrainei. Problema românilor din Ucraina a fost dezbătută rațional și răbdător într-o corespondență diplomatică întinsă pe ani de zile. Ar fi fost de așteptat un răspuns ucrainean atent la sensibilitățile României. Ucraina a procedat, însă, trecînd, cu nepăsare peste aceste sensibilități. Nu e surprinzător, iar România ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva.

Lunga tradiție de naționalism nevrotic a ucrainenilor nu avea cum să înceteze de dragul României sau al oricui altcuiva. Asta nu scuză, totuși, România sau linia generală a UE în relațiile cu Ucraina. Ajutorul oferit Ucrainei a fost nesocotit și trebuie notat că, măcar în parte, această deziluzie a fost autogenerată. UE și, desigur, România au ales să poetizeze romantic și democratic realitatea politică ucraineană. Scutit de observație directă și de filtru critic, naționalismul ucrainean a fost sanctificat. Atitudinea necondiționat pro-Ucraina a devenit o insignă de merit. Tratamentul media a răspîndit în publicul larg european ideea după care faimosul Maidan și politica națională ucraineană sînt dincolo de orice reproș.

Așa cum s-a mai întîmplat, o cauză justificată, dar problematică a fost echivalată cu avansul democrației și, de fapt, redusă, la automatism etic. Prin urmare: Ucraina nu poate fi criticată pentru că e acoperită de stindardul democrației. După ani buni și dovezi repetate de reacredință ucraineană, mulți prieteni au motive de dezamăgire și iritare. E, însă, prea tîrziu. Ce e făcut nu se mai poate desface. Captivii jocului strategic de la frontiera cu Rusia nu mai pot da înapoi. Și nici n-ar trebui. Atîta doar că, după cîte se poate bănui, Ucraina va continua seria abuzurilor de încredere de la care nu s-a putut abține niciodată. Năravul ucrainean nu are leac. Pînă la urmă, spre paguba ucrainenilor.

Noua Lege ucraineană a Educației, promulgată fără nuanțe și ezitări de Președintele Petro Poroșenko, ar putea avea o singură și mare consecință pozitivă: reeducarea naivilor. Momentul ales pentru promulgare și conținutul legii spun, din capul locului, că obiectivele acestei reglementări sînt strict politice.

Ucraina are o problemă gravă cu Federația Rusă și folosește prilejul pentru a se răfui cu toate minoritățile. Legea e un fel de a spune: fără învățămînt în limba rusă înseamnă fără învățămînt în orice altă limbă vorbită în Ucraina. Rușii sînt inamicul direct. Românii și ungurii sînt victimele colaterale ale acestei răfuieli. Abuzul e clar și protestele normale. Dar percepția și politica binevoitoare a vecinilor sînt dovada unei mari și regretabile iluzii. Situația care a dus la amînarea vizitei Președintelui Johannis și la intervenția vehementă a diplomației maghiare era previzibilă și putea fi evitată. Ucraina face acum ce a mai făcut și era de prevăzut că va mai face.

Problmea învățămîntului în limba minorităților a fost abordată de ucraineni urmînd tradiția negativă și periculoasă a politicii naționale ucrainene. De celalată parte, statele care se plîng acum, în primul rînd România și Ungaria, au preferat să uite în ce anume constă această tradiție și au preferat să se bazeze pe consensul european asupra drepturilor minorităților. Deși iluziile pîndesc și în acest caz.

Trebuie spus repede că istoria drepturilor culturale ale minorităților în Europa nu e neapărat ce pare. State care sînt, azi, mari susținătoare ale paradisului cultural minoritar își permit acest lux, numai pentru că au rezolvat problema demult și deloc onorabil. Cazul Franței e strident. Minoritățile au fost, pur și simplu, desființate. Grecia a folosit aceeași metodă. Serbia nu a abolit minoritățile, dar nici nu le duce grija. Se poate spune că idealurile europene în materie sînt posibile acolo unde state care n-au de purtat războaie cu vecinii sau le-au purtat deja fac gesturi nobile în favoarea unor minorități muzeale și complet asimilate. Germanii din Alsacia franceză sînt un exemplu potrivit.

Însă, acolo unde minoritățile sînt prelungirea unui stat vecin și ostil lucrurile se complică. Cap de listă european în această ecuație: minoritatea rusă. Ucraina nu e singură aici. Statele baltice și alte foste părți ale Imperiului Sovietic s-au lovit și se vor mai lovi de problema politică a drepturilor unei largi minorități rusești. Lecția spune că acele minorități care au dictat la un moment dat cultura dominantă a unei societăți devin o problemă serioasă de îndată ce o pierd. Rușii, fosta cultură obligatorie și dominantă în spațiul sovietic, sînt o problemă vie și greu rezolvabilă a noilor state independente din Est. O altă nuanță care scapă multor comentatori e diferența între o minoritate istorică și o minoritate impusă prin colonizare. Cazul rușilor din Ucraina e, deci diferit, de cazul rușilor din Statele Baltice, unde rușii sînt, în mod covîrșitor, rezultatul colonizării sovietice. De aici, mai departe, diferența între agitația rușilor baltici, care cer drepturi noi, și rușii din Ucraina, aflați în situația de a pierde drepturi cîștigate (sub administrațiile ucrainiene anterioare).

Ucraina a făcut, însă, ceva mult mai grav, periculos și irațional, Ucraina a făcut o eroare masivă, extinzînd problema rusă asupra altor minorități. Ucraina e în război cu secesioniștii ruși, nu cu minoritarii români sau maghiari. Diferența nu pare să conteze pentru autoritățile ucrainene.