Traian Ungureanu

Se poate spune aproape orice degeaba despre referendumul din Catalonia. Cu excepția unui singur cuvînt: balamuc. Ceva mai pe larg, asta înseamnă că toată lumea are o teorie, că toate teoriile au un sîmbure de adevăr și că nimeni n-are chef să guste conținutul sîmburelui. Peste tărăboi, acuzații și argumente istorice, stă rezultatul final și indubitabil al referendumului: ireparabilul. Din cele mai diverse motive, guvernul spaniol, autoritățile autonome catalane și Uniunea Europeană au făcut tot ce au putut pentru a transforma un conflict național într-o criză europeană care se poate doar prelungi, nu și rezolva.

Pe scurt, Guvernul spaniol a acționat decisiv (și violent) doar în ultimul moment, după ce a ezitat și a ratat situații care trebuiau negociate. Autoritățile catalane au forțat, transformînd revendicări discutabile, dar raționale, în lozinci și militantism ideologic. În plus, referendumul a semănat prea mult cu un exercițiu fraudulos: nu ești credibil dacă lași alegătorii să vină cu buletine de vot tipărite acasă și dacă permiți oricui să voteze oriunde, fără liste de evidență.

Uniunea Europeană are, probabil, vina principală. La Bruxelles și la Berlin, liderii europeni, de la Junker la Merkel și Tusk, au tăcut cu aplicație. Evident, UE avea mandatul și datoria să intervină legitim și energic în criza care a zguduit un stat membru vechi și important. Liderii europeni au fost depășiți, nepregătiți și, în cele din urmă, absenți. Nici Junker, nici Tusk nu au plecat la Madrid sau Barcelona pentru negocieri.

Abandonul instituțiilor UE a fost ușor interpretat de ambele tabere ca formă de aprobare tacită. Numeroase alte state europene care poartă la sîn crize secesioniste potențiale au primit, indirect, garanția că, în caz de nevoie, nu pot conta pe UE. Așa numita și mult invocata „solidaritate europeană” s-a dovedit o formulă cu conținut nesigur. Ezitarea europeană în fața crizei din Catalonia va fi greu, dacă nu imposibil, de recuperat. Referendumul și conflictul ce a urmat au stabilit un precedent. De acum înainte, peste un an sau peste zece, jocul și amenințarea cu autonomia sau secesiunea vor reveni și nu numai în cazul unităților etnice sau lingvistice bine definite. Regiuni largi, de regulă acele regiuni care prosperă în comparație cu restul, vor avea la îndemînă argumentul sau aluzia la varianta despărțirii. Autonomismul și, în variantă extremă, secesionismul vor ține cu ușurință afișul, tocmai pentru că au fost legitimate de rateul european în fața crizei catalane.

De aici, promisiunea unei succesiuni de evenimente politice agitate și, mai larg, instalarea unuei regim de criză permanentă în Europa. Asta, pentru că harababura din Catalonia se adaugă unor izvoare de instabilitate cel puțin la fel de puternice și active în acest moment. E vorba de rezultatul alegerilor din Germania și de terorismul cotidian. Alegerile din Germania au scandalizat, dar nu ar fi trebuit să surprindă. După Marea Britanie și Franța, Germania e al treilea mare stat european care înregistrează nemulțumirea de masă a alegătorilor. Nu poate exista o măsurătoare mai alarmantă și mai exactă. Protestul a cuprins statele cheie ale UE. Marea Britanie va pleca din UE, desigur, dar acest fapt nu face decît să adauge la sentimentul de criză.

Problema e cu adevărat europeană și duce lipsă de soluții europene. Și în acest caz, viitorul va aduce, după cîte se pare, doar agravări. În paralel, violența teroristă continuă să puncteze regulat și a trecut, deja, într-un soi de normalitate vicioasă. Săptămîna trecută, două tinere au fost măcelărite în fața gării din Marsilia. Știrea a figurat scurt pe ecrane și a fost uitată în următoarele 48 de ore. A fost fixat, astfel, ceva ce s-ar putea numi tariful european - un soi de plată la termen în vieți nevinovate, acceptată tacit și fără remediu de autoritățile europene. Cu aceste trei forme de criză deschisă, Uniunea Europeană merge mai departe pe un culoar tot mai nesigur. Timpul nu mai ajută. În sfîrșit, dacă doriți relaxare, criza catalană cuprinde și un capitol comic: dilemele politice ale faimosului club F.C. Barcelona.

Ucraina folosește în mod frecvent argumentul sporului de integrare. Asta vrea să însemne că minoritarii care vor învăța numai ucraineană se vor integra și vor avansa mult mai ușor în societatea ucraineană. Logic e așa, numai că nu e cazul.

Românii și maghiarii din Ucraina sînt, în mare, vorbitori de ucraineană deja integrați. Adevărul e că nu există enclave românești și maghiare izolate și refractare în Ucraina. Secuii din România au, uneori, această problemă, dar soluția nu e desființarea învățămîntului în limba maghiară ci stimularea interesului pentru integrare. O economie de succes face, fără fricțiuni, ce nu poate face o Lege a Educației dură și părtinitoare.

De ce nu înțelege Ucraina lecțiile bogate ale problemei minoritare în Europa? Pentru că nu le-a înțeles nicicînd și e condamnată să repete o politică resentimentară pînă la absurd. Există, așa cum o poate afla oricine survolînd istoria naționalismului ucrainean, o formă de orbire și adversitate pe care ucrainenii au demonstrat-o mereu în relațiile cu minoritățile și vecinii. Această formă de orbire e din nou la lucru și nu poate aduce nimic bun Ucrainei.

Noua Lege a Educației produce deja o transformare pe care ucrainenii nu aveau de ce să și-o dorească și puteau, de altfel, să o evite. Prietenii și aliații necondiționați se trezesc bruscați după ani buni de sprijin pentru Ucraina.

România, de pildă, a fost un partener exemplar. După Tratatul semnat în 1997, România a susținut mereu Ucraina. În 2014, odată cu dezlănțuirea confruntării ruso-ucrainene, România a rămas pe poziții și a fost, iar, necondiționat de partea Ucrainei. Problema românilor din Ucraina a fost dezbătută rațional și răbdător într-o corespondență diplomatică întinsă pe ani de zile. Ar fi fost de așteptat un răspuns ucrainean atent la sensibilitățile României. Ucraina a procedat, însă, trecînd, cu nepăsare peste aceste sensibilități. Nu e surprinzător, iar România ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva.

Lunga tradiție de naționalism nevrotic a ucrainenilor nu avea cum să înceteze de dragul României sau al oricui altcuiva. Asta nu scuză, totuși, România sau linia generală a UE în relațiile cu Ucraina. Ajutorul oferit Ucrainei a fost nesocotit și trebuie notat că, măcar în parte, această deziluzie a fost autogenerată. UE și, desigur, România au ales să poetizeze romantic și democratic realitatea politică ucraineană. Scutit de observație directă și de filtru critic, naționalismul ucrainean a fost sanctificat. Atitudinea necondiționat pro-Ucraina a devenit o insignă de merit. Tratamentul media a răspîndit în publicul larg european ideea după care faimosul Maidan și politica națională ucraineană sînt dincolo de orice reproș.

Așa cum s-a mai întîmplat, o cauză justificată, dar problematică a fost echivalată cu avansul democrației și, de fapt, redusă, la automatism etic. Prin urmare: Ucraina nu poate fi criticată pentru că e acoperită de stindardul democrației. După ani buni și dovezi repetate de reacredință ucraineană, mulți prieteni au motive de dezamăgire și iritare. E, însă, prea tîrziu. Ce e făcut nu se mai poate desface. Captivii jocului strategic de la frontiera cu Rusia nu mai pot da înapoi. Și nici n-ar trebui. Atîta doar că, după cîte se poate bănui, Ucraina va continua seria abuzurilor de încredere de la care nu s-a putut abține niciodată. Năravul ucrainean nu are leac. Pînă la urmă, spre paguba ucrainenilor.