Traian Ungureanu

Noua Lege ucraineană a Educației, promulgată fără nuanțe și ezitări de Președintele Petro Poroșenko, ar putea avea o singură și mare consecință pozitivă: reeducarea naivilor. Momentul ales pentru promulgare și conținutul legii spun, din capul locului, că obiectivele acestei reglementări sînt strict politice.

Ucraina are o problemă gravă cu Federația Rusă și folosește prilejul pentru a se răfui cu toate minoritățile. Legea e un fel de a spune: fără învățămînt în limba rusă înseamnă fără învățămînt în orice altă limbă vorbită în Ucraina. Rușii sînt inamicul direct. Românii și ungurii sînt victimele colaterale ale acestei răfuieli. Abuzul e clar și protestele normale. Dar percepția și politica binevoitoare a vecinilor sînt dovada unei mari și regretabile iluzii. Situația care a dus la amînarea vizitei Președintelui Johannis și la intervenția vehementă a diplomației maghiare era previzibilă și putea fi evitată. Ucraina face acum ce a mai făcut și era de prevăzut că va mai face.

Problmea învățămîntului în limba minorităților a fost abordată de ucraineni urmînd tradiția negativă și periculoasă a politicii naționale ucrainene. De celalată parte, statele care se plîng acum, în primul rînd România și Ungaria, au preferat să uite în ce anume constă această tradiție și au preferat să se bazeze pe consensul european asupra drepturilor minorităților. Deși iluziile pîndesc și în acest caz.

Trebuie spus repede că istoria drepturilor culturale ale minorităților în Europa nu e neapărat ce pare. State care sînt, azi, mari susținătoare ale paradisului cultural minoritar își permit acest lux, numai pentru că au rezolvat problema demult și deloc onorabil. Cazul Franței e strident. Minoritățile au fost, pur și simplu, desființate. Grecia a folosit aceeași metodă. Serbia nu a abolit minoritățile, dar nici nu le duce grija. Se poate spune că idealurile europene în materie sînt posibile acolo unde state care n-au de purtat războaie cu vecinii sau le-au purtat deja fac gesturi nobile în favoarea unor minorități muzeale și complet asimilate. Germanii din Alsacia franceză sînt un exemplu potrivit.

Însă, acolo unde minoritățile sînt prelungirea unui stat vecin și ostil lucrurile se complică. Cap de listă european în această ecuație: minoritatea rusă. Ucraina nu e singură aici. Statele baltice și alte foste părți ale Imperiului Sovietic s-au lovit și se vor mai lovi de problema politică a drepturilor unei largi minorități rusești. Lecția spune că acele minorități care au dictat la un moment dat cultura dominantă a unei societăți devin o problemă serioasă de îndată ce o pierd. Rușii, fosta cultură obligatorie și dominantă în spațiul sovietic, sînt o problemă vie și greu rezolvabilă a noilor state independente din Est. O altă nuanță care scapă multor comentatori e diferența între o minoritate istorică și o minoritate impusă prin colonizare. Cazul rușilor din Ucraina e, deci diferit, de cazul rușilor din Statele Baltice, unde rușii sînt, în mod covîrșitor, rezultatul colonizării sovietice. De aici, mai departe, diferența între agitația rușilor baltici, care cer drepturi noi, și rușii din Ucraina, aflați în situația de a pierde drepturi cîștigate (sub administrațiile ucrainiene anterioare).

Ucraina a făcut, însă, ceva mult mai grav, periculos și irațional, Ucraina a făcut o eroare masivă, extinzînd problema rusă asupra altor minorități. Ucraina e în război cu secesioniștii ruși, nu cu minoritarii români sau maghiari. Diferența nu pare să conteze pentru autoritățile ucrainene.

Două sondaje recent organizate de Universitatea Harvard, o instituție americană respectată și nu tocmai de dreapta, descriu situația administrației Trump în presă. În Statele Unite, informațiile și comentariile presei sînt defavorabile lui Trump în proporție de 82% și ating 93% în cazul faimoasei rețele de televiziune CNN. În presa europeană, lucrurile stau un pic mai bine pentru Trump care are o cotă negativă de numai 81%. Deși, recordul absolut în materie e deținut de un organ de presă european, televiziunea publică germană ARD, cu o proporție de 98% știri defavorabile administrației Trump. Nu avem, încă, date despre reflectarea lui Kim Jong Un în presa occidentală dar liderul nord-coreean nu poate fi mult în urma lui Trump.

Aceste date arată că publicul are în față oglinda adevărată a realității și asta numai pentru că presa își face cu cinste datoria. Dar tot aceste date spun și altceva. Un lucru la fel de clar și incontestabil: votîndu-l pe Trump Președinte, publicul larg a făcut o mare eroare. Presa n-a fost ascultată la timp și acum e prea tîrziu. Statele Unite sînt, oficial, în mîna unei rețele controlate de Moscova. Situația nu e, însă, jucată și asta mulțumită reazistenței civic-morale a presei și a opoziției americane. Odată depășit acest moment de rătăcire, învățămintele trebuie tratate cu seriozitate, în așa fel încît democrația americană să fie ferită, de acum înainte, de pericolele pe care le presupun alegerile și, mai ales, alegătorii lăsați de capul lor. Presa și opoziția ne pot fi buni îndrumători, tocmai pentru că ele au descoperit, imediat după eșecul de la Prezidențiale, intruziunea rusă care a făcut posibilă victoria lui Trump și, prin urmare, dominația Moscovei. Așa cum e lesne de înțeles, nimeni și nimic nu poate pleda pentru renunțarea la sistemul democrației electorale, adică la dreptul sacru al americanilor de a a alege și de a fi aleși absolut liber. Însă sistemul poate fi îmbunătățit și asta presupune cîteva reparații minore pe care presa și opoziția nu le-au menționat, încă, dar le presupun, fără îndoială, din dorința de a păstra și întări integritatea sistemului american. Aceste modificări minore sînt, pînă la urmă, condițiile de care depinde prezervarea esenței democratice a sistemului politic american.

Prima condiție, de altfel lesne de pus în practică, este organizarea de alegeri cu participarea exclusivă a forțelor autentic democratice. Dacă, de pildă și numai cu titlu de ipoteză, Democrații sînt singura forță cu vocație democratică și progresistă, atunci alegerile prezidențiale trebuie să decidă între mai mulți candidați propuși de Democrați. E doar o variantă de lucru, dar nu o imposibilitate. Palmaresul istoric ne arată cu toată claritatea că nici un Președinte Democrat nu a greșit față de democrație, că mai mulți Președinți Republicani au pus democrația americană în pericol și că ultimul dintre ei, pare să o fi pus la vînzare. Lucrurile sînt clare și, din acest motiv, formula de alegeri cu mai mulți candidați Democrați poate porni la lucru fără întîrzieri inutile. În momentul, nu foarte probabil, în care Republicanii vor arăta că au revenit la înțelegerea corectă a democrației, nu e imposibil ca și candidatul lor să poată lua parte la alegeri. Presa și zona de civism militant ne vor spune, fără îndoială, cînd a sosit acest moment și cine e candidatul admisibil al Republicanilor.

A doua modificare de luat în calcul trimite la un scenariu puțin diferit dar, în esență, nu mai puțin vital pentru apărarea democrației. Astfel, alegerile ar putea avea loc fără restricții. Orice candidat poate intra în luptă, fie că e un democrat autentic, fie că e un fals democrat sau, chiar, agentul unei puteri străine. Alegătorii vor fi liberi să voteze numele dorit. Rezultatul final va fi stabilit, însă, numai după ce reperele incontestabile ale democrației, adică presa, militanții civici și cei mai puri din politicienii Partidului Democrat, își vor da avizul. Așa de pildă, dacă rezultatul votului riscă să dea America pe mîna unui politician republican dubios sau, chiar, a unui republican încă neverificat, cunoscătorii reali ai democrațeiei, reuniți într-un Consiliu pentru Salvgardarea Libertății, vor avea dreptul și chiar datoria să îl declare Președinte pe candidatul cu adevărat democrat. Sistemul nu e o noutate imprevizibilă. El a mai fost încercat și a funcționat foarte bine, pînă în 1989, în state est-eruoepene, în care un absolvent de Universitate primea o bonificație de 1 punct, ca recunoaștere a exemplarei lui plasări politice.