Traian Ungureanu

Rusia are o veche problemă cu istoria, în special cînd e vorba de lucruri care o privesc în mod direct. Aniversarea unui secol de la lovitura de stat bolșevică din 1917 e un caz extrem, complex și nerezolvabil. Transformată în război civil de bolșevici în încercarea de a elimina fizic orice altă forță și opinie, suita de evenimente din 1917 a fost reținută și omologată, apoi, ca revoluție.

Discuția e foarte complicată. Există, într-adevăr, o interpretare care permite conceptul de revoluție dar nu în înțelesul dat astăzi acestui termen. 1917 a fost o revoluție exact în măsura în care nazismul a provocat și forțat transformarea radicală și supunerea completă a societății germane. Dar, pînă la lămurirea acestei complicații și în așteptarea următoarei biblioteci scrisă în marginea lui 1917, nesiguranța sau deformările rusești în materie de istorie au făcut un pas masiv spre ridicol cu o declarație recentă a Ministerului Apărării.

Astfel, de îndată ce rezistența forțelor ISIS a fost învinsă în Siria, la Raqqa (fostă așa-zisă capitală a așa-zisului califat islamic) Ministerul rus a ținut să intervină și să se remarce în mod deosebit cu o interpretare uluitoare. Declarația Ministerului acuză forțele siriene sprijinite de americani de distrugerea orașului Raqqa, după modelul care a dus la distrugerea orașului german Dresda, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Comparația e de-a dreptul stupidă. Venind tocmai din partea unui stat care a suferit cumplit în războiul cu Germania nazistă, comparația e, de fapt, o insultă care îi dezonorează pe toți cei ce au luptat împotriva nazismului, inclusiv pe ruși. Ieșirea stupidă a Ministerului rus sugerează că antiamericanismul e mai important decît onoarea celor ce au luptat cu nazismul și că, în definitiv, pînă și tragedia trăită de Uniunea Sovietică în luptă cu nazismul e negociabilă, utilizabilă și speculabilă politic.

Ce au în comun Raqqa și Dresda? Aproape nimic, în afara situației de oraș atacat din exterior de forțe aliate. În cazul Dresdei, istoria e limpede. Între 13 și 15 februarie 1945, în cursul a patru raiduri de noapte ale aviației americano-britanice, Dresda a fost distrusă după ce a fost lovită de aproape 4000 de tone de bombe incendiare și de mare explozie. Cifra victimelor e în continuare în dispută, dar toată lumea acceptă un număr de 25.000 de persoane. Estimările urcă pînă la 100.000 de victime.

Raqqa a fost atacată nu trei nopți ci cinci luni (între iunie și octombrie 2017). În aceste cinci luni, se crede că orașul și împrejurimile au fost părăsite de 400.000 de persoane. În orașul supus atacului, numărul total al celor uciși e estimat la aproape 2000. E simplu de observat că nivelul de violență militară de la Dresda a fost incomparabil mai intens decît tot ce s-a întîmplat la Raqqa. În rezumat: în trei nopți la Dresda au fost uciși de cel puțin 10 ori mai mulți oameni decît în cinci luni la Raqqa. Numai Ministerul rus al Apărării n-a reușit să facă un calcul atît de simplu. Dar Ministerul rus avea motive să evite asemenea calcul pentru că avea ceva de ascuns. Era mult mai bine, desigur, dacă Ministerul se abținea de la comparații stupide dar, cel puțin în cazul Rusiei, propaganda n-are somn.

Următoarea podoabă de fățărnicie senină e de găsit tot în America. Un mare număr de jucători de fotbal american fac tot felul de gesturi și mișcări prin care încearcă să arate în fața unui număr cît mai mare de spectatori că sînt indignați de: rasismul american, tratamentul la care poliția îi supune pe americani, cu excepția americanilor albi, și lipsa de șanse a populației de culoare.

Pentru a comunica aceste simțiri, sportivii multi-milionari și indignați, refuză să stea în picioare la intonarea imnului Statelor Unite care deschide orice meci oficial de fotbal american. Dar toți acești oameni se simt cutremurați exact din noiembrie anul trecut. Mai precis, de la alegerea Peședintelui Trump.

Rezultă de aici că înainte de Trump nu exista rasism, poliția îi brusca sau asasina doar pe albi, iar populația de culoare trăia o viață îndestulată. Sigur, în ultimii opt ani, pe durata celor două mandate ale președintelui Obama, au avut loc incidente rasiste documentate de presă, poliția a făcut destule victime printre cetățenii de culoare, iar sărăcia a domnit fără probleme în ghetto-urile de culoare americane.

Evident, însă, asta nu dovedește nimic. Ce a fost atunci n-a emoționat nici un jucător de fotbal american și imnul amrrican a fost ascultat cu tot respectul. Aceleași probleme sînt însă intolerabile sub președinția lui Trump. Rezultă că problema e, de fapt, președinția lui Trump. Cineva e, iar, foarte logic și plin de bun simț.

Nu merită ignorat nici exemplul august furnizat de UE și numeroase state membre UE, luate în parte. Frontul european s-a unit, protestînd împotriva poziției administrației Trump, care a pus în paranteze acordul nuclear cu Iranul, semnat de Președintele Obama și lideri ai UE. Problema e tot în detalii. Mai întîi, e destul de neobișnuit ca atîția oameni să jure fără probleme pe buna credință iraniană.

Nu e de dcrezut că, după zeci de acțiuni violente, ilegale și perfide, Iranul poate fi considerat, de pildă, un partener cu reputația Islandei. Apoi, UE și atîtea din statele ei membre, cer păstrarea acordului cu Iranul, în vreme ce militează energic pentru respectarea drepturilor omului peste tot și oriunde: în Venezuela, dar și în Polonia, în Malta, dar și în Ungaria. UE se mîndrește ca primă forță între apărătorii drepturilor omului.

Sigur, Iranul își spînzură oponenții de macarale, recurge la execuții în masă în închisori, suprimă fizic homosexualii și pedepsește pe loc femeile care se rujază sau se fac vinovate de alte crime care presupun folosirea ojei. La fel de sigur, toate astea nu pot fi socotite încălcări ale dreptulurilor omului, tocmai pentru că UE a sprijinit entuziast un acord cu Iranul și ridicarea sancțiunilor economice împotriva Teheranului.

La fel de sigur, în săptămîna ce a urmat ridicării sancțiunilor, mari companii franceze, germane, olandeze și austriace s-au călcat în picioare pentru a ajunge primele la Teheran, unde au semnat contracte de sute de miliarde de dolari. Evident, avem în față un caz lăudabil de întărire a colaborării comerciale, iar comerțul - nu-i așa? - dă păcii o șansă în plus. Și, la fel de evident, nici o șansă logicii și bunului simț.