Traian Ungureanu

Nu multă lume se pricepe la Catalonia, dar mai toată lumea a auzit de F.C Barcelona. Pe numele de alint Barca, marele club din Barcelona e cel mai reușit și faimos produs al Cataloniei. Mereu o forță în fotbalul de club european, Barcelona a dominat categoric ultimii 10-15 ani, a schimbat filozofia jocului de fotbal și a intrat între miturile supreme ale sportului. Interesant apoteoza Barcelonei a împins și fotbalul spaniol spre performanța supremă. Naționala Spaniei a fost, în ultimii 10 ani, o echipă construită în jurul titularilor aduși de la Barcelona. În această formulă de inspirație catalană, naționala Spaniei a ajuns prima echipă a lumii și a cîștigat tot ce se poate cîștiga: Mondiale, Europene și Jocuri Olimpice. Dar era succesului hispano-catalan se apropie de sfîrșit. Tentativa de desprindere a Cataloniei a declanșat imediat o criză pe care fotbalul spaniol și Barcelona nu o pot traversa fără pierderi.

E vorba, mai întîi, de naționala Spaniei, ca echipă fără jucători catalani. Deocamdată, totul pare să continue ca și pînă acum. Spania va juca următorul meci împotriva Albaniei și a convocat toți jucătorii Barcelonei pe care contează în mod obișnuit. Însă publicul larg nu mai privește Naționala Spaniei cu aceiași ochi. Căpitanul Barcelonei, Pique, e catalan și a votat la referendum pentru desprinderea de Spania. Sosit la pregătirile naționalei, Pique a fost huiduit de suporteri care nu pot înțelege cum anume poate una și aceeași persoană să joace pentru culorile țării de care vrea să se despartă. În aceeași situație sînt, deși mai puțin guralivi decît Pique, și alți mari jucători ai Barcelonei: Iniesta, Alba, Busquets. Aparențele sînt. totuși, ușor înșelătoare. Asta înseamnă că Spania e o mare putere cu un implant catalan în scădere. Treptat, prezența catalană a pierdut pondere în ultimii cîțiva ani. Chiar fără marii jucători ai Barcelonei, Spania va rămîne o echipă formidabilă. Pierderile vor fi certe, dar nivelul de joc al naționalei spaniole nu va coborî semnificativ. Culmea, problema principală a despărțirii de Spania privește, în primul rînd, Barcelona.

O evenutală rupere de Spania, ar scoate Barcelona din campionatul spaniol. Mai mult, chiar redefinită ca echipă de club a Cataloniei, Barcelona, riscă să piardă și dreptul de a juca în competițiile europene.

Evident, Barcelona e un spectacol și o afacere uriașă, iar asta va ajuta UEFA să facă orice pentru a reintegra clubul în competițiile europene. Operația e complicată, dar nu imposibilă. În fond, în Liga Campionilor au fost admise cluburi din Azerbaidjan și Israel. Numai că recunoașterea independenței de stat a Cataloniei va fi mai mult decît problematică și UEFA nu va putea ignora situația politică din jurul fotbalului. Și mai mare e întrebarea: în ce campionat național va juca Barcelona? Dacă varianta Spania cade, atunci rămîne varianta unui campionat intern catalan. E posibil dar e mult prea puțin pentru un gigant ca Barcelona. Singurele cluburi catalane notabile sînt Espanyol și Girona. Un campionat catalan cu asemenea competitori e o glumă. E exact motivul pentru care ministrul catalan al Sportului, Gerard Figueras, a avansat o idee șocantă. Barcelona ar urma să joace în campionatul englez sau francez. Figueras a argumentat că, în fond, Barcelona n-ar fi o excepție. El a amintit că Monaco joacă în campionatul Franței, iar Swansea, echipă galeză, joacă în campionatul Angliei. Analogia e amuzantă. Figueras se face că nu știe ceva simplu: și Swansea și Monaco sînt legate politic de Anglia și de Franța. Țara Galilor e, alături de Anglia, parte a Marii Britanii, iar Monaco e un principat încorporat în Franța. Catalonia vrea să fie complet independentă de Spania, Țara Galilor și Monaco nu sînt rupte de Anglia și Franța. În plus, o eventuală implantare a Barcelonei în Anglia sau Franța ar creea un precedent pe care UEFA nu și-l dorește. Strămutarea Barcelonei ar încuraja ideea unui cartel internațional al marilor cluburi europene care s-ar desprinde de Liga Campionilor și ar organiza propria competiție. Ideea circulă de mult și cooptarea Barcelonei ar grăbi procesul. Barcelona e, deci, într-un șah sever dictat de proprii compatrioți. Barca a reacționat politic emițînd comunicate în sprijinul independenței catalane dar ar putea afla curînd că independența nu îi priește.

Se poate spune aproape orice degeaba despre referendumul din Catalonia. Cu excepția unui singur cuvînt: balamuc. Ceva mai pe larg, asta înseamnă că toată lumea are o teorie, că toate teoriile au un sîmbure de adevăr și că nimeni n-are chef să guste conținutul sîmburelui. Peste tărăboi, acuzații și argumente istorice, stă rezultatul final și indubitabil al referendumului: ireparabilul. Din cele mai diverse motive, guvernul spaniol, autoritățile autonome catalane și Uniunea Europeană au făcut tot ce au putut pentru a transforma un conflict național într-o criză europeană care se poate doar prelungi, nu și rezolva.

Pe scurt, Guvernul spaniol a acționat decisiv (și violent) doar în ultimul moment, după ce a ezitat și a ratat situații care trebuiau negociate. Autoritățile catalane au forțat, transformînd revendicări discutabile, dar raționale, în lozinci și militantism ideologic. În plus, referendumul a semănat prea mult cu un exercițiu fraudulos: nu ești credibil dacă lași alegătorii să vină cu buletine de vot tipărite acasă și dacă permiți oricui să voteze oriunde, fără liste de evidență.

Uniunea Europeană are, probabil, vina principală. La Bruxelles și la Berlin, liderii europeni, de la Junker la Merkel și Tusk, au tăcut cu aplicație. Evident, UE avea mandatul și datoria să intervină legitim și energic în criza care a zguduit un stat membru vechi și important. Liderii europeni au fost depășiți, nepregătiți și, în cele din urmă, absenți. Nici Junker, nici Tusk nu au plecat la Madrid sau Barcelona pentru negocieri.

Abandonul instituțiilor UE a fost ușor interpretat de ambele tabere ca formă de aprobare tacită. Numeroase alte state europene care poartă la sîn crize secesioniste potențiale au primit, indirect, garanția că, în caz de nevoie, nu pot conta pe UE. Așa numita și mult invocata „solidaritate europeană” s-a dovedit o formulă cu conținut nesigur. Ezitarea europeană în fața crizei din Catalonia va fi greu, dacă nu imposibil, de recuperat. Referendumul și conflictul ce a urmat au stabilit un precedent. De acum înainte, peste un an sau peste zece, jocul și amenințarea cu autonomia sau secesiunea vor reveni și nu numai în cazul unităților etnice sau lingvistice bine definite. Regiuni largi, de regulă acele regiuni care prosperă în comparație cu restul, vor avea la îndemînă argumentul sau aluzia la varianta despărțirii. Autonomismul și, în variantă extremă, secesionismul vor ține cu ușurință afișul, tocmai pentru că au fost legitimate de rateul european în fața crizei catalane.

De aici, promisiunea unei succesiuni de evenimente politice agitate și, mai larg, instalarea unuei regim de criză permanentă în Europa. Asta, pentru că harababura din Catalonia se adaugă unor izvoare de instabilitate cel puțin la fel de puternice și active în acest moment. E vorba de rezultatul alegerilor din Germania și de terorismul cotidian. Alegerile din Germania au scandalizat, dar nu ar fi trebuit să surprindă. După Marea Britanie și Franța, Germania e al treilea mare stat european care înregistrează nemulțumirea de masă a alegătorilor. Nu poate exista o măsurătoare mai alarmantă și mai exactă. Protestul a cuprins statele cheie ale UE. Marea Britanie va pleca din UE, desigur, dar acest fapt nu face decît să adauge la sentimentul de criză.

Problema e cu adevărat europeană și duce lipsă de soluții europene. Și în acest caz, viitorul va aduce, după cîte se pare, doar agravări. În paralel, violența teroristă continuă să puncteze regulat și a trecut, deja, într-un soi de normalitate vicioasă. Săptămîna trecută, două tinere au fost măcelărite în fața gării din Marsilia. Știrea a figurat scurt pe ecrane și a fost uitată în următoarele 48 de ore. A fost fixat, astfel, ceva ce s-ar putea numi tariful european - un soi de plată la termen în vieți nevinovate, acceptată tacit și fără remediu de autoritățile europene. Cu aceste trei forme de criză deschisă, Uniunea Europeană merge mai departe pe un culoar tot mai nesigur. Timpul nu mai ajută. În sfîrșit, dacă doriți relaxare, criza catalană cuprinde și un capitol comic: dilemele politice ale faimosului club F.C. Barcelona.