Traian Ungureanu

E foarte tentant să conchidem că, în definitiv, am trecut de Holocaust. Ce a fost a fost teribil, dar a fost, nu mai e și nu mai poate fi. Cu aceste gînduri, sîntem în plină iluzie a prezentului radical diferit de trecut și net superior epocilor anterioare. Asta, însă, doar dacă uităm că măcelurile colective justificate etnic, religios și revoluționar nu s-au oprit niciodată. Una din cele mai recente și mediatizate reeditări a fost Bosnia 1992, cu oribilul lagăr de la Omarska. Musulmanii care scriu și vorbesc atît de slobod despre inexistența Holocaustului sau despre transformarea statului Israel în stat nazist-anti-arab ar trebui să știe mai bine ce s-a întîmplat în Bosnia.

Suita crimelor în masă e mult mai largă decît ne-ar plăcea și conveni să credem: Rwanda, Siria, Cambodgia lui Pol Pot. La fel cum, numai o eroare de optică istorică ne poate face să uităm că marele măcel maoist a eliminat milioane și milioane de oameni după 1945. Masacrele în masă executate cu o formidabilă întindere administrativă de Stalin au început înainte și au continuat după Holocaust. Unul din cele mai obscure capitole de istorie europeană e dispariția a cel puțin 1 milion de refugiați germani, expulzați din Est, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Nici una din aceste catastrofe nu poate relativiza Holocaustul, dar poate, în schimb, explica de ce anume comemorarea Holocaustului nu e o „industrie” fără sens. impulsul genocidal e viu. O ipoteză extremă poate ajuta întrucîtva la o înțelegere mai bună a memoriei ca obligație morală. Astfel, să presupunem că Auschwitz și Holocaustul nu au avut loc. Știm în același timp că ura față de evrei e în continuare cu noi. O găsim între criticii, contestatarii ai Holocaustului, dar și între cei ce spun cu năduf, uneori: „mai dă-i naibii de evrei (jidani) că s-au lăfăit destul” sau „lasă că și ei omoară palestinineni” sau „toată criza economică e din cauza lor”.

Invidia, ignoranța și frustrarea sînt la locul lor și îndeajuns de tari pentru a acuza de succes evreii care au succes, pentru a face comparația absurdă între Auschwitz și Gaza sau pentru a reduce orice boacănă la o uneltire evreiască. Dar dacă e așa, dacă presupunem că Holocaustul n-a existat și, deci, sîntem liberi de amintirea lui, rezultă că, totuși, cineva va trebui să se răfuiască, odată și odată, cu evreii. Poate chiar noi sau cei de după noi, obligați de atîtea și atîtea nedreptăți nemeritate. Toate aceste supoziții par deplasate. Și sînt. Dar numai pentru că știm, astăzi, ce s-a întîmplat cu evreii europeni acum 70 de ani. Adică, pentru că Holocaustul a avut loc.

A 70-a aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz a trecut, cum era de așteptat, înconjurată de reculegere și respect oficial. Muzeificarea celei mai mari tragedii a lumii moderne pare, pînă la un punct, inevitabilă. Mersul istoriei împinge într-o arhivă splendidă tot ce a fost înaintea noastră. În definitiv, trecutul, orice trecut, devine, cu timpul, o amintire, o relicvă care se decuplează de prezent și vorbește tot mai puțin clar.

Îndrăznesc să cred că Holocaustul e o excepție. În primul rînd, pentru că tot ce se pierde sau relativizează în istorie e local sau parțial și devine de înțeles, într-un fel care repartizează teme și categorii: aici, conflicte naționale, aici războiae de cucerire, acolo ciocniri de civilizații sau de confesiune religioasă. Dar Holocaustul? Problema, dacă se poate spune așa, e că Holocaustul nu poate fi înțeles în termenii istoriei tradiționale. Și, s-ar putea spune, nu poate fi înțeles deloc. S-a spus mereu că Holocaustul e greu de înțeles și, într-adevăr, există destui oameni care știu mult despre Holocaust și alții care nu știu sau nu vor să creadă în realitatea Holocaustului. Însumînd, contrar unei percepții foarte răspîndite, multă lume vorbește de Holocaust, dar puțină lume înțelege ce a fost Holocaustul.

Dificultatea cu care Holocaustul se lasă asimilat nu e deloc surprinzătoare. În fond, ce ar trebui să înțelegem? Ceva de neînțeles. Nimic evident sau logic, fie și în logica răsturnată a răului, nu poate explica, pînă la capăt, de ce națiunea germană a încercat să extermine populația evreiască a Europei. Cîteva mii de biblioteci scrise în mai puțin de 100 de ani au adunat explicații subtile sau grosiere, au amestecat economia, psihologia, politica și filozofia în căutarea argumentului decisiv. Dar ce și cine n-au fost convocați în căutarea unei teorii istorice asupra Holocaustului? Naționalismul de secol XIX și cimentarea lui în ideologie germană extremistă, darwinismul ca regină a teoriilor sociologice, ortodoxismul și înapoierea culturală a complicilor est-euroepeni, ba chiar magia, conspirația inițiaților și reprimarea sexuală - toate au fost chemate la rampă și investite cu titlul de soluție definitivă a problemei. Enciclopedia explicatorie a Holocaustului a produs, simultan, rezultate revelatorii și fantezii turbate. În cele din urmă, bunul simț rămîne singura busolă.

O lucrare recentă are curajul să pornească de la premize elementare, să pună întrebările cele mai simple și să ajungă la un răspuns evident incomplet, dar credibil. Autorul lucrării dă la o parte rețeaua de explicații ideologice după care valorile naziste și o anume aplecare a germanilor explică Holocaustul și vorbește de cîteva lucruri foarte concrete: invidie, resentiment, gelozie și concretizarea lor în ură. Da, evreii sînt un grup aparte. Extrem de competitivi, pragmatici și „fanatici” ai bunei educații, evreii au avansat rapid spre succes economic și social. La sosirea în Germania secolului al XVIII-lea, evreii erau o prezență marginală. Reformele limitate ale statelor germane au creat un spațiu de minimă corectitudine în care calitățile evreilor au dat imediat rezultate. Pe scurt, succesul economic, intelectual și, mai tîrziu, politic al evreilor a fost remarcabil. Și rău primit. Purtători ai unei dinamici modernizatoare, evreii au fost detestați fără întîrziere de o societate bine fixată în tradiție. Aici, observația care constată cu surprindere contrastul între cultura înaltă a germanilor și bestialitatea sistematică a anilor '30-'40 își dovedește superficialitatea.

Marea cultură individuală și de mase a Germaniei e un fapt. La fel de certă e și calitatea canonică a acestui model cultural fixat în norme tradiționale și, adesea, ostil inovației. Detestați aproape de la bun început, evreii au devenit ulterior și explicația pentru insuccesul și inadaptarea de care Germania și germanii au suferit în fața valului de modernizare de după 1900. Restul a fost o progresie rapidă spre instrumentarea politică a urii și a crimei în masă. Sînt suficiente aceste explicații? Cu siguranță nu. Ceva profund uman și în același timp inuman scapă analizelor. Aici începe misterul tragediei evreilor. Interesant, acest miez neexplicat și inexplicabil atinge încă o dată culpa germană dar se întinde mult peste existența istorică a națiunilor. Cu alte cuvinte unicitatea Holocaustului nu exclude revenirea acelorași impulsuri. Iar dacă așa ceva se poate, avem răspunsul la întrebări iritante ca: de ce încă? la ce bun? și pînă cînd vom continua să comemorăm Holocaustul?