Traian Ungureanu

E foarte ușor de observat că Europa are probleme. Nu orice fel de probleme ci serii persistente de probleme care s-au stabilizat sub forma a trei crize majore. Într-un fel știm sau credem că știm totul despre: criza economică, criza islamică și criza rusă. Dacă lăsăm la o parte criza economică, cea mai comentată și familiară criză de sistem a Europei, am putea conchide că atît criza rusă cît și criza islamică sînt noutăți neașteptate. derutante și divergente. Cu alte cuvinte: marile probleme din relațiile cu lumea islamică și Rusia ar fi două necazuri simultane apărute în cel mai nepotrivit moment.

Sub presiunea acestor două crize, Uniunea Europeană a dat în mod repetat impresia că suferă de iluzia frontului unic și a alergat, mai mult sau mai puțin retoric, de la o avarie la alta, de la o criză la alta, pentru a repara ce mai e de reaparat. Dar e, cu adevărat, pusă Europa în situația de a face față unor crize distincte? În aparență, lucrurile stau exact așa. Ieri, criza din Ucraina ia fața actualității și întreg cortegiul politico-mediatic european dă fuga spre a stinge incendiul. Azi, criza islamică aduce un nou atentat sîngeros și întreg cortegiul politico-mediatic european se repede asupra noii urgențe pe care o plasează imediat în centru, uitînd de problema rusească.

Reflexul a fost și mai e, încă, vizibil după masacrul de la Paris. Deodată, drama de pe flancul de Est al Uniunii Europene s-a micșorat și aproape a dispărut, ca și cum Vladimir Putin s-ar fi răzgîndit sau retras. Cine a mai avut timp de știrile venite din Ucraina a înțeles că iluzia frontului unic e o mare eroare. Nu. Vladimir Putin nu e lipit de televizor pentru a afla ce știri mai vin de la Paris și nici n-a uitat de Ucraina. E chiar foarte probabil ca, nu peste mult timp, o nouă baie de sînge ucrainean să trimită atenția Europei la granița de Est, sub presiunea reînoită a crizei ruse.

Într-adevăr, presiunea dublă cu care se confruntă Uniunea Europeană e derutantă și va rămîne așa, în lipsa unei analize duse pînă la capăt. Întrebarea de bază e brutală: ce are lumea cu Europa? Cine nu și va pune această întrebare aparent primitivă va tatona răspunsuri docte și inutile. Răspunsul și calea spre o soluție care exclude alergatul de la o criză la alta pot veni numai dacă pornim de la elementele comune ale celor două mari probleme care agită și amenință Europa. Oricît ar părea de improbabilă, rădăcina comună a celor două amenințări trebuie căutată. Așadar: au oare ceva în comun presiunea islamică și presiunea rusă?

Migraţia colosală care mişcă mase din ce în ce mai mari de oameni dinspre Asia şi Africa spre Vest a atins apogeul în ultimi 10-15 ani. Fluxul a pornit imediat după decolonizarea anilor '60. Fostele colonii legate de metropola occidentală au trimis primul val de emigranţi în direcţia vest şi transferul a dat una sau două generaţii fără probleme, cu grad de integrare ridicat.

De la începutul anilor '80, fluxul s-a transformat într-o maree care a adus în Franţa dar şi în Germania, Anglia sau ţările nordice o populaţie motivată religios şi cultural, uneori ostilă alteori cooperantă, dar încurajată, la faţa locului, de noua doctrină oficială, să nu să se integreze, să facă figură separată în numele diversităţii şi să pretindă resentimentar drepturi şi asistenţă din postura de victimă oprimată. Ultimii ani de războaie şi presiuni sociale în Africa şi Asia au dat peste cap linia de primire.

Statele occidentale absorb sute de mii de refugiaţi anual şi nu pot face faţă administrativ acestui val. Acum, aceleaşi state au aflat şi că au pierdut controlul cultural asupra ghetourilor care s-au născut şi cimentat în marile centre urbane ale Occidentului. Migraţia spre platoul de civilizaţie occidental nu e o noutate. Începînd cu secolul V d.Chr, Roma imperială şi civilizaţia de cultură latină din jurul Mediteranei au fost ţinta unui val gigantic pornit din Orient.

Eliberat de prejudecăţi şi apărat de senectute (83 de ani) celebrul scriitor italian Umberto Eco a revenit la acest paralelism. Paralela are limite. Astfel, marea migraţie a secolelor V-IX n-a adus cu ea o ideologie adversă şi dominantă. Valuri succesive de populaţii plecate din Est s-au adaptat şi integrat în cultura romană pe care au modificat-o, dar nu au contestat-o niciodată. Paralela realativizează evenimentele recente şi le plasează într-o spirală istorică mai uşor de înţeles.

Marea mişcare care a adus milioane de migranţi în Europa de Vest nu e o premieră istorică, dar ridică o problemă nouă. Diferenţa de valori între statele gazdă şi noii veniţi a fost dramatic intensificată de doi fatori. Mai întîi apariţia unei ideologii militante, extrasă din religia islamică şi politizată agresiv. Apoi, o toleranţă care a trecut în pasivitate, sub îndrumarea doctrinei multiculturale. În acest punct, toleranţa care defineşte noul tip de societate francez riscă să capaciteze inamicii toleranţei. Aroganţa elitelor politice suplimentează efectul, instaurînd un regim de cvasi-cenzură şi stîrpind din faşă orice discuţie onestă pe tema culturii şi identităţii în societăţile occidentale.

Într-un fel, şi asta ştim tot din istorie, am intrat pe un parcurs ireversibil. E greu de crezut că valul migraţionist mai poate fi oprit. La fel de greu de crezut e că milioanele de „extracomunitari” ,cum li se spune în Vest, pot fi reconvertiţi cultural. Desigur, o parte au devenit sau vor deveni buni cetăţeni germani, francezi sau englezi. Însă o parte din ei vor cotinua să creadă în valori diferite şi să recurgă la violenţă pentru a le impune în Vest.

În această situaţie, guvernele occidentale mai au doar varianta de a lovi cu precizie în nucleele militante camuflate de ghetoruri. Tehnic e posibil. Moral, e mai mult decît dificil, într-o societate care nu admite măsuri de represiune şi e dedicată idealului occidental al toleranţei nediferenţiate. Lumea occidentală a pierdut sensul pericolului pe măsură ce a pierdut capacitatea de a numi pericolul. Cu o morală publică în care toată lumea şi toate religiile sînt egale şi cu un inamic adînc implatat în sînul societăţii, soluţiile vor fi, cel mult, paţiale şi, sigur, tardive. Rămîne, însă, speranţa că, în timp, fanatsimul se va stinge şi între adepţii toleranţei şi între adepţii inteoleranţei, iar Europa va dezvolta o nouă sinteză culturală, aşa cum a făcut-o după precedenta mare migraţie.