Traian Ungureanu

Milioanele de oameni care au ieşit în stradă după masacrul de la Paris au demonstrat o mulţime de lucruri. Unele uşor de înţeles, altele mai greu de pătruns. Astfel, e evident că primul lucru pe care mulţimile l-au adus în stradă e acordul asupra unui anume fel de viaţă, care presupune libertatea totală de expresie şi eliminarea violenţei. Cifra uriaşă de prezenţă (aproape 4 milioane de oameni) spune că am avut de-a face cu cea mai mare manifestare publică din 1945 încoace. Comparaţia nu are doar valoare statistică.

Recordul de participare din ianuarie 2015 e semnul unei noi realităţi. Societatea franceză a trecut într-un regim nou, cunoscut de mult, dar atestat popular abia acum. Franţa trăieşte, adică, alături de alte state occidentale, într-o lume care nu mai poate fi întoarsă înapoi şi se sprijină, mai degrabă, pe expresie individuală decît pe rigori colective, dacă nu cumva norma colectivă n-a ajuns să fie tocmai absenţa normei colective. Tehnologia „mediilor sociale” e motorul de comunicare iar simpatia pentru cauze globale şi aplecarea către critica autorităţii sînt temele permanente ale acestei lumi.

În 1945, mulţimile adunate pentru a sărbători eliberarea Franţei marcau revenirea la democraţie naţională. În 2015, mulţimile adunate în memoria celor ucişi de fanatici anunţă o etapă istorică nouă în care Franţa e mai mult decît etnia şi încă mai mult decît statul administrativ. Republica franceză a anului 2015 e o Republică a vieţii private pe care statul administrativ trebuie să o garanteze prin lege şi să o apere de propriile slăbiciuni. Acest amestec dificil de ideal şi exigenţă nu e tocmai lesne de pus în practică.

Pe tot întinsul Europei de vest, contradicţia între pretenţii şi realitatea istorică a creat o problemă uriaşă. Pe de o parte, apariţia acestui nou tip de societate, dominat fără discuţie de toleranţă, expresie şi filozofia drepturilor e o realitate clară, trăită ca ideologie dominantă, în primul rînd de clasele educate şi de elita politico-mediatică. În acelaşi timp, efectul noii ideologii la cîrmă a produs o realitate nu mai puţin palpabilă: implantarea valorilor, a tuturor valorilor în una şi aceaşi societate. Mai clar spus, Franţa şi Europa de vest trăiesc pentru prima oară în istoria lor o contradicţie internă masivă creată de coexistenţa culturilor diferite în aceaşi societate.

Franţa, cu milioane de musulmani neintegraţi şi, uneori, ostili, e un exemplu clasic. Multiculturalismul atît de admirabil în dezbateri tv şi seminarii universitare e cu totul altceva în stradă, unde garanteză de fapt fragmentarea societăţii. Pe scurt, problema acestui tip de societate e măsura în care îşi poate menţine normele în condiţiile în care aplicarea normelor atacă normele de bază.

Cum poţi continua să fi tolerant, tolerînd inamicii toleranţei? Cum anume pot coexista iluminismul republican francez dus la pînă la limita de sus, cu dogmatismul militant islamic dus pînă la limita de jos? Problema e cu atît mai complicată cu cît a produs o ruptură netratată între elite şi o parte substanţială a societăţii, acea parte a societăţii pe care presa nu conteneşte să o numească lumea conservatoare sau tradiţională a societăţilor occidentale.

Deocamdată, soluţia practicată pe toată linia e critica de sus în jos. Autorităţile publice nu au timp de analiza tradiţiei şi decretează în bloc existenţa unui rasism difuz de care se face vinovată orice persoană, grup sau acţiune care nu se încadrează în linia oficială. Dialogul surzilor a devenit regulă, cu observaţia că autorităţile au decis că surzenia lor e nobilă, iar surzenia celor ce nu acceptă dogma multiculturală e reacţionară. Ce scapă acestei pseudo-dezbateri e cotitura istorică pe care Europa o trăieşte de la începutul anilor '70.

După modelul crizei refugiaților, agresiunea generală a Rusiei pe flancul de Est al Uniunii a pus în evidență lipsa de soluții și contradicțiile sistemului european. Vladimir Putin are, în continuare, inițiativa. Singurii adversari ai lui Putin sînt sancțiunile economice, dar asta abia după căderea catastrofală a prețului țițeiului. Cu prețuri de sub 50 de dolari pe baril, era țițeiului pare să se apropie de sfîtșit. Exploatarea gazelor de șist, scăderea consumului chinez și stagnarea economică europeană au creat un surplus uriaș pe piață și cota țițeiului s-a prăbușit. Prima victimă a fost, logic, Rusia, dependentă de veniturile din exportul de țiței și gaze, într-o măsură anormală pentru un stat cu pretenții de mare putere. Efectul e imprevizibil, dar se va face cunoscut în acest an. Exporturi rusești mai ieftine vor tenta consumatorii europeni și ar putea antrena o politică de acceptare implicită a agresiunii rusești în Ucraina. Sau, dimpotrivă, ar putea da Europei atuul necesar pentru a impune Rusiei un comportament cît de cît rațional.

Alegerile parlamentare din Estonia și alegerile prezidențiale din Polonia și Belarus au o importanță sporită de presiunile dure ale Rusiei. Poate nesocotite, alegerile din Est și, de asemenea, stabilitatea guvernamentală a Moldovei, vor conta mult într-o zonă care joacă cu independența pe masă. Două mici secvențe de cezarism își fac de cap în Ungaria și Turcia, unde Viktor Orban și Recep Erdogan au conchis că pot juca singuri împotriva tuturor și au construit sisteme de mare autoritate vecine cu tentația anti-democratică. În cazul lui Viktor Orban, marea cădere economică a Rusiei și abolirea gazoductului South Stream au temperat întrucîtva proiectele de cooperare cu regimul Putin. În schimb, Recep Erdogan e din ce în ce mai convins că poate face politică de putere regională la marginea Europei și în Orientul Mijlociu. În ambele cazuri, modelul autoritar rămîne o alternativă. Deficiențele economice și politice ale Europei nu pot decît să dea acestei variante un plus de credibilitate.

Din afara Europei, vin cîteva provocări și termene fixe care vor produce efecte în interirorul Europei. Alegerile generale din Israel vor stabili dacă politica ferm-anti-Hamas a Primului Ministru Netanyahu va continua cu sprijin popular. Reconfirmarea lui Netanyahu ar putea tempera elanul pro-palestinian al multor guverne vest-europene.

Pînă și monolitul comunist chinez trimite semnale relevante pentru Europa. Neverosimil pentru un partid leninist, facțiunile interne au fost pentru prima oară recunoscute oficial de presa de partid chineză care a dezvăluit existența a trei grupuri de putere distincte la vîrf. Comunismul chinez se apropie lent de o fază nouă în care monopolul politic intră în discuție, pornind de la tensiuni interne. E greu de crezut că tensiunile interne ale Partidului Comunist Chinez se vor derula pînă la capăt în 2015, dar primul pas a fost făcut și, de aici, pot rezulta poziții de negociere mult mai complexe în relația cu restul lumii, inclusiv cu Europa.

E greu de crezut că 2015 va fi anul finalizării marelui Acord Comerical negociat de Statele Unite și Uniunea Europeană. Însă 2015 poate fi un pas înainte sau un pas pe loc. Statele Unite se vor apropia în 2015 de alegerile prezidențiale și e de așteptat ca desemnarea candidaților Democrat și Republican să confiște anul politic. Apropierea prezidențialelor americane nu promite multă inițiativă externă în 2015. În plus, agenda internă este marcată de o dispută virulentă asupra rasismului și de contestarea militantă a autorității de stat și domină categoric percepția alegătorilor. 2015 va fi un an încărcat pentru lumea europeană. Presiuni politice și economice, interne și externe, cer un răspuns plin de curaj și viziune. Așteptarea continuă.