Traian Ungureanu

Migraţia colosală care mişcă mase din ce în ce mai mari de oameni dinspre Asia şi Africa spre Vest a atins apogeul în ultimi 10-15 ani. Fluxul a pornit imediat după decolonizarea anilor '60. Fostele colonii legate de metropola occidentală au trimis primul val de emigranţi în direcţia vest şi transferul a dat una sau două generaţii fără probleme, cu grad de integrare ridicat.

De la începutul anilor '80, fluxul s-a transformat într-o maree care a adus în Franţa dar şi în Germania, Anglia sau ţările nordice o populaţie motivată religios şi cultural, uneori ostilă alteori cooperantă, dar încurajată, la faţa locului, de noua doctrină oficială, să nu să se integreze, să facă figură separată în numele diversităţii şi să pretindă resentimentar drepturi şi asistenţă din postura de victimă oprimată. Ultimii ani de războaie şi presiuni sociale în Africa şi Asia au dat peste cap linia de primire.

Statele occidentale absorb sute de mii de refugiaţi anual şi nu pot face faţă administrativ acestui val. Acum, aceleaşi state au aflat şi că au pierdut controlul cultural asupra ghetourilor care s-au născut şi cimentat în marile centre urbane ale Occidentului. Migraţia spre platoul de civilizaţie occidental nu e o noutate. Începînd cu secolul V d.Chr, Roma imperială şi civilizaţia de cultură latină din jurul Mediteranei au fost ţinta unui val gigantic pornit din Orient.

Eliberat de prejudecăţi şi apărat de senectute (83 de ani) celebrul scriitor italian Umberto Eco a revenit la acest paralelism. Paralela are limite. Astfel, marea migraţie a secolelor V-IX n-a adus cu ea o ideologie adversă şi dominantă. Valuri succesive de populaţii plecate din Est s-au adaptat şi integrat în cultura romană pe care au modificat-o, dar nu au contestat-o niciodată. Paralela realativizează evenimentele recente şi le plasează într-o spirală istorică mai uşor de înţeles.

Marea mişcare care a adus milioane de migranţi în Europa de Vest nu e o premieră istorică, dar ridică o problemă nouă. Diferenţa de valori între statele gazdă şi noii veniţi a fost dramatic intensificată de doi fatori. Mai întîi apariţia unei ideologii militante, extrasă din religia islamică şi politizată agresiv. Apoi, o toleranţă care a trecut în pasivitate, sub îndrumarea doctrinei multiculturale. În acest punct, toleranţa care defineşte noul tip de societate francez riscă să capaciteze inamicii toleranţei. Aroganţa elitelor politice suplimentează efectul, instaurînd un regim de cvasi-cenzură şi stîrpind din faşă orice discuţie onestă pe tema culturii şi identităţii în societăţile occidentale.

Într-un fel, şi asta ştim tot din istorie, am intrat pe un parcurs ireversibil. E greu de crezut că valul migraţionist mai poate fi oprit. La fel de greu de crezut e că milioanele de „extracomunitari” ,cum li se spune în Vest, pot fi reconvertiţi cultural. Desigur, o parte au devenit sau vor deveni buni cetăţeni germani, francezi sau englezi. Însă o parte din ei vor cotinua să creadă în valori diferite şi să recurgă la violenţă pentru a le impune în Vest.

În această situaţie, guvernele occidentale mai au doar varianta de a lovi cu precizie în nucleele militante camuflate de ghetoruri. Tehnic e posibil. Moral, e mai mult decît dificil, într-o societate care nu admite măsuri de represiune şi e dedicată idealului occidental al toleranţei nediferenţiate. Lumea occidentală a pierdut sensul pericolului pe măsură ce a pierdut capacitatea de a numi pericolul. Cu o morală publică în care toată lumea şi toate religiile sînt egale şi cu un inamic adînc implatat în sînul societăţii, soluţiile vor fi, cel mult, paţiale şi, sigur, tardive. Rămîne, însă, speranţa că, în timp, fanatsimul se va stinge şi între adepţii toleranţei şi între adepţii inteoleranţei, iar Europa va dezvolta o nouă sinteză culturală, aşa cum a făcut-o după precedenta mare migraţie.

Milioanele de oameni care au ieşit în stradă după masacrul de la Paris au demonstrat o mulţime de lucruri. Unele uşor de înţeles, altele mai greu de pătruns. Astfel, e evident că primul lucru pe care mulţimile l-au adus în stradă e acordul asupra unui anume fel de viaţă, care presupune libertatea totală de expresie şi eliminarea violenţei. Cifra uriaşă de prezenţă (aproape 4 milioane de oameni) spune că am avut de-a face cu cea mai mare manifestare publică din 1945 încoace. Comparaţia nu are doar valoare statistică.

Recordul de participare din ianuarie 2015 e semnul unei noi realităţi. Societatea franceză a trecut într-un regim nou, cunoscut de mult, dar atestat popular abia acum. Franţa trăieşte, adică, alături de alte state occidentale, într-o lume care nu mai poate fi întoarsă înapoi şi se sprijină, mai degrabă, pe expresie individuală decît pe rigori colective, dacă nu cumva norma colectivă n-a ajuns să fie tocmai absenţa normei colective. Tehnologia „mediilor sociale” e motorul de comunicare iar simpatia pentru cauze globale şi aplecarea către critica autorităţii sînt temele permanente ale acestei lumi.

În 1945, mulţimile adunate pentru a sărbători eliberarea Franţei marcau revenirea la democraţie naţională. În 2015, mulţimile adunate în memoria celor ucişi de fanatici anunţă o etapă istorică nouă în care Franţa e mai mult decît etnia şi încă mai mult decît statul administrativ. Republica franceză a anului 2015 e o Republică a vieţii private pe care statul administrativ trebuie să o garanteze prin lege şi să o apere de propriile slăbiciuni. Acest amestec dificil de ideal şi exigenţă nu e tocmai lesne de pus în practică.

Pe tot întinsul Europei de vest, contradicţia între pretenţii şi realitatea istorică a creat o problemă uriaşă. Pe de o parte, apariţia acestui nou tip de societate, dominat fără discuţie de toleranţă, expresie şi filozofia drepturilor e o realitate clară, trăită ca ideologie dominantă, în primul rînd de clasele educate şi de elita politico-mediatică. În acelaşi timp, efectul noii ideologii la cîrmă a produs o realitate nu mai puţin palpabilă: implantarea valorilor, a tuturor valorilor în una şi aceaşi societate. Mai clar spus, Franţa şi Europa de vest trăiesc pentru prima oară în istoria lor o contradicţie internă masivă creată de coexistenţa culturilor diferite în aceaşi societate.

Franţa, cu milioane de musulmani neintegraţi şi, uneori, ostili, e un exemplu clasic. Multiculturalismul atît de admirabil în dezbateri tv şi seminarii universitare e cu totul altceva în stradă, unde garanteză de fapt fragmentarea societăţii. Pe scurt, problema acestui tip de societate e măsura în care îşi poate menţine normele în condiţiile în care aplicarea normelor atacă normele de bază.

Cum poţi continua să fi tolerant, tolerînd inamicii toleranţei? Cum anume pot coexista iluminismul republican francez dus la pînă la limita de sus, cu dogmatismul militant islamic dus pînă la limita de jos? Problema e cu atît mai complicată cu cît a produs o ruptură netratată între elite şi o parte substanţială a societăţii, acea parte a societăţii pe care presa nu conteneşte să o numească lumea conservatoare sau tradiţională a societăţilor occidentale.

Deocamdată, soluţia practicată pe toată linia e critica de sus în jos. Autorităţile publice nu au timp de analiza tradiţiei şi decretează în bloc existenţa unui rasism difuz de care se face vinovată orice persoană, grup sau acţiune care nu se încadrează în linia oficială. Dialogul surzilor a devenit regulă, cu observaţia că autorităţile au decis că surzenia lor e nobilă, iar surzenia celor ce nu acceptă dogma multiculturală e reacţionară. Ce scapă acestei pseudo-dezbateri e cotitura istorică pe care Europa o trăieşte de la începutul anilor '70.