Traian Ungureanu

La sfîrșitul lui noiembrie, încă unul din filmele produse pe bandă la Holywood era gata de lansare. Nimic nu anunța altceva decît apariția unui film oarecare. Cronicile de prezentare și rezumatele video arătau limpede că e vorba de o comedioară oarecare, un film fără pretenții, vedete și buget. Singura notă de interes a noului film, intitulat „Interviul”, vine din împrejurarea că filmul prezintă, în stil farsă, încercarea unor ziariști americani de a-l asasina pe Kim Joung un, liderul faimosului regim de dictatură nord-korean.

Filmele americane care satirizează sau critică politic regimurile dictatoriale au o tradiție venerabilă. Ea începe cu faimosul „Dictatorul”, regizat și jucat, în 1940, de Charile Chaplin. În următorii 70 de ani, filmele americane anti-dictatură au continuat să atace pe drept sau pe nedrept regimuri autoritare sau regimuri care păreu, numai la Holywood, autoritare. Criticii au salutat sau au desfințat acest gen de filme dar nimeni și nimic n-a putut împiedica difuzarea lor.

Pînă în decembrie 2014, cînd apropiata lansare a filmului „Interviul” a fost precedată de un atac masiv pe net asupra studiourilor Sony care au finanțat și produs filmul. Toată corespondența pe mail a angajaților companiilor, toate datele lor de salariu și asigurări medicale au fost făcute publice. După cîteva zile, același grup de atacatori a amenințat că va ataca orice sală de cinema va difuza filmul. Din acest moment, a început destrămarea în serie a sistemelor și valorilor. Mai întîi, companiile care dețin săli de cinema au anunțat că nu își asumă riscul de a difuza filmul. Asta, după ce avocații au informat onor companiile că, în caz de incidente, riscă să fie date în judecată și să plătească daune. Apoi, compania Sony a anunțat că anulează lansarea filmului. Președintele Obama a intervenit după alte cîteva zile, cu o serie de fraze despre acțiunile inacceptabile care au dus la cenzurarea unui film în Statele Unite. Dar asta nu a schimbat nimic. Filmul rămîne la sertar pentru că așa au decis cei ce nu vor filmul. Președintele Obama a pus atacul pe seama regimului nord korean și e aproape sigur că așa stau lucrurile. Dar asta contează mai puțin.

Oricine s-ar afla în spatele amenințărilor, important e că autocenzura a devenit fapt în Statele Unite. O națiune care nu cunoaște limite atunci cînd e vorba de libertatea de expresie a învățat să își bage singură pumnul în gură. Marile căderi și deziceri par, întotdeauna, un mister inexplicabil. De fapt, misterul e viu doar pentru că explicațiile sînt prea neplăcute. Fiasco-ul adus de apariția cenzurii în America vine din cîteva surse precise. Mai întîi, politica de împăciuire, în numele respectului față de alte culturi. Apoi, voința pierdută și mascată de pretexte pacifiste. În sfîrșit, cultura victimologiei care face din orice persoană o victimă îndreptățită la despăgubiri, din avocați ființe atotputernice și din companii ținte de șantaj, mereu pregătite să cedeze. Toate aceste aberații sînt fețe diferite ale aceleiași boli: lipsa de încredere în propriile valori.

Istoria rezervă asemenea faze celor mai puternici dintre puternici. Și tot din istorie știm că asemenea traiectorii au fost foarte rar întoarse din drum. „Interviul”, filmul blocat în America, nu mai poate avea succes de public. Dar are, deja, un neașteptat și trist succes istoric.

Seria evenimentelor de neconceput pentru America și faima ei de mare putere se lungește. Ea cuprinde deja: jocul de-a v-ați ascunselea nucleară cu un Iran care iese de ani mulți basma curată, ghionturile încasate de la Vladimir Putin în Crimeea și Estul Ucrainei, deschiderea către primăvara arabă soldată cu o iarnă sîngeroasă în tot Orientul Mijlociu. Tot aici se așază autogolurile răsunătoare semnate cu propria mînă de administrația Obama. Între ele se remarcă bizarul Raport asupra torturii la interogatoriile CIA, ideea de a restabili relații normale cu Cuba, fără nici o promisiune de normalizare a statului comunist cubanez, amnistia care a iertat milioane de persoane intrate ilegal în țară și invită alte cîteva milioane să facă la fel și simpatia pentru ideea că poliția americană e o bandă de rasiști, iar populația de culoare o masă de victime.

Ce mai lipsea? După zicala care cere bal, dacă e bal, lipsea ridicolul. Nici o problemă! Ridicolul a încununat unul din cei mai proști ani ai uneia din cele mai proaste administrații americane. În cîteva zile de slăbiciune și confuzie, tradiția libertății și forța Constituției americane s-au făcut mici și s-au așezat la picioarele uneia din cele mai adînci și îndelungate tiranii cunoscute în istorie.

Dincolo de simpatie sau ostilitate, peste tot în lume libertatea de expresie e idealizată sau criticată, dar asociată permanent cu felul de viață american. Fie că e dorită, fie că e respinsă, libertatea de a spune și de a crede fără teamă și îngrădire e ceva foarte american. Sau a fost. Tradiția libertății americane e pusă, acum, la îndoială de o administrație care conduce în numele valorilor liberale. Pentru ca ironia să fie totală, filmul acestor evenimente, care amestecă ridicolul și decepția, pornește de la un film, adică de la cea mai americană și mai răspîndită formă de expresie a lumii contemporane.