Traian Ungureanu

A 70-a aniversare a eliberării lagărului de la Auschwitz a trecut, cum era de așteptat, înconjurată de reculegere și respect oficial. Muzeificarea celei mai mari tragedii a lumii moderne pare, pînă la un punct, inevitabilă. Mersul istoriei împinge într-o arhivă splendidă tot ce a fost înaintea noastră. În definitiv, trecutul, orice trecut, devine, cu timpul, o amintire, o relicvă care se decuplează de prezent și vorbește tot mai puțin clar.

Îndrăznesc să cred că Holocaustul e o excepție. În primul rînd, pentru că tot ce se pierde sau relativizează în istorie e local sau parțial și devine de înțeles, într-un fel care repartizează teme și categorii: aici, conflicte naționale, aici războiae de cucerire, acolo ciocniri de civilizații sau de confesiune religioasă. Dar Holocaustul? Problema, dacă se poate spune așa, e că Holocaustul nu poate fi înțeles în termenii istoriei tradiționale. Și, s-ar putea spune, nu poate fi înțeles deloc. S-a spus mereu că Holocaustul e greu de înțeles și, într-adevăr, există destui oameni care știu mult despre Holocaust și alții care nu știu sau nu vor să creadă în realitatea Holocaustului. Însumînd, contrar unei percepții foarte răspîndite, multă lume vorbește de Holocaust, dar puțină lume înțelege ce a fost Holocaustul.

Dificultatea cu care Holocaustul se lasă asimilat nu e deloc surprinzătoare. În fond, ce ar trebui să înțelegem? Ceva de neînțeles. Nimic evident sau logic, fie și în logica răsturnată a răului, nu poate explica, pînă la capăt, de ce națiunea germană a încercat să extermine populația evreiască a Europei. Cîteva mii de biblioteci scrise în mai puțin de 100 de ani au adunat explicații subtile sau grosiere, au amestecat economia, psihologia, politica și filozofia în căutarea argumentului decisiv. Dar ce și cine n-au fost convocați în căutarea unei teorii istorice asupra Holocaustului? Naționalismul de secol XIX și cimentarea lui în ideologie germană extremistă, darwinismul ca regină a teoriilor sociologice, ortodoxismul și înapoierea culturală a complicilor est-euroepeni, ba chiar magia, conspirația inițiaților și reprimarea sexuală - toate au fost chemate la rampă și investite cu titlul de soluție definitivă a problemei. Enciclopedia explicatorie a Holocaustului a produs, simultan, rezultate revelatorii și fantezii turbate. În cele din urmă, bunul simț rămîne singura busolă.

O lucrare recentă are curajul să pornească de la premize elementare, să pună întrebările cele mai simple și să ajungă la un răspuns evident incomplet, dar credibil. Autorul lucrării dă la o parte rețeaua de explicații ideologice după care valorile naziste și o anume aplecare a germanilor explică Holocaustul și vorbește de cîteva lucruri foarte concrete: invidie, resentiment, gelozie și concretizarea lor în ură. Da, evreii sînt un grup aparte. Extrem de competitivi, pragmatici și „fanatici” ai bunei educații, evreii au avansat rapid spre succes economic și social. La sosirea în Germania secolului al XVIII-lea, evreii erau o prezență marginală. Reformele limitate ale statelor germane au creat un spațiu de minimă corectitudine în care calitățile evreilor au dat imediat rezultate. Pe scurt, succesul economic, intelectual și, mai tîrziu, politic al evreilor a fost remarcabil. Și rău primit. Purtători ai unei dinamici modernizatoare, evreii au fost detestați fără întîrziere de o societate bine fixată în tradiție. Aici, observația care constată cu surprindere contrastul între cultura înaltă a germanilor și bestialitatea sistematică a anilor '30-'40 își dovedește superficialitatea.

Marea cultură individuală și de mase a Germaniei e un fapt. La fel de certă e și calitatea canonică a acestui model cultural fixat în norme tradiționale și, adesea, ostil inovației. Detestați aproape de la bun început, evreii au devenit ulterior și explicația pentru insuccesul și inadaptarea de care Germania și germanii au suferit în fața valului de modernizare de după 1900. Restul a fost o progresie rapidă spre instrumentarea politică a urii și a crimei în masă. Sînt suficiente aceste explicații? Cu siguranță nu. Ceva profund uman și în același timp inuman scapă analizelor. Aici începe misterul tragediei evreilor. Interesant, acest miez neexplicat și inexplicabil atinge încă o dată culpa germană dar se întinde mult peste existența istorică a națiunilor. Cu alte cuvinte unicitatea Holocaustului nu exclude revenirea acelorași impulsuri. Iar dacă așa ceva se poate, avem răspunsul la întrebări iritante ca: de ce încă? la ce bun? și pînă cînd vom continua să comemorăm Holocaustul?

Păstrîndu-ne în limitele celor mai simple observații și refuzînd cețurile multiple ale speculației, ar trebui, mai întîi, să înțelegem ce vor cei doi adversari. Așadar: ce vrea rețeaua islamică infiltrată în Europa și dirijată din centrele de comandă arabe? S-a spus, în grabă sau, dimpotrivă, după cercetări îndelungate, că obiectivul violenței islamice egalitatea. Asta ar însemna, mai departe, dorința de a așeza sau reașeza civilizația de extracție arabo-islamică la locul ei, între marile realități-reper ale lumii.

Există însă și un răspuns ceva mai puțin prestigios care pleacă de la fapte și spune că terorismul islamic urmărește să clatine lumea occidentală, să o intimideze și să o supună forțat normelor de viață islamice. Argumentele în sprijinul acestui răspuns vin din modul de acțiune (violență sistematică și terminală) și din declarațiile oficiale ale grurpurilor teroriste (respectul față de Islam, singura cale dreaptă).

La ce rezultate duc aceleași criterii aplicate, de data asta, crizei rusești? Multă lume rămîne la impresia că Rusia lui Vladimir Putin dorește o reglare de conturi locală, în Estul Europei. Asta, însă, doar pentru cei ce fac uitate ambițiile globale ale Putin care promovează o Uniune Euro-Asiatică și tînjește după măreția pierdută a Imperiului sovietic. Și agresiunea rusă din Est se înscrie în cortegiul mișcărilor cu rădăcini resentimentare care țintesc abolirea ordinii curente și relativizarea sau chiar anularea primatului occidental. Putin și ideologia putinistă nu încearcă o simplă reajustare locală ci o nouă ordine în care Rusia, reașezată la locul ei de drept, poate dicta și controla.

Așadar, doi adversari, aceeași motivație: recuperarea echilibrului stricat de imperialismul cultural occidental în dauna Islamului și a Rusiei, izgonite dintre marii diriguitori de drept ai lumii. Doi, adversari, același obiectiv: controlul prin violență. Doi adversari, același diagnostic: Europa nu ne poate răspunde, Europa e slabă și va ceda. Dealtfel, un detaliu recent face legătura între aceste două forțe resentimentare: mitingul mamut de la Grozny, impotriva caricaturiștilor francezi care l-ar fi insultat pe Profet. Curios, Președintele Kadirov știa dinainte cam cîtă lume va participa (500000 persoane). Demonstrația a depășit planul și așteptările lui Kadirov. În jur de 800000 de oameni au participat la miting. Ar trebui să credem că 60% din populația cecenă a demonstrat spontan. Nu credem.

Credem altceva: că demonstrația a fost organizată pe tipar sovietic, aprobată de Moscova și pusă în scenă de Kadirov, omul de încredere al lui Putin. Peste această operațiune grosieră, convergența celor două atacuri asupra Europei și a valorilor europene spune că numai o abordare unificată poate da un răspuns eficient.

Nevoia de solidaritate reclamată periodic de liderii europeni trebuie înțeleasă, înainte de toate, ca reafirmare a valorilor pe care se sprijină civilizația Occidentului și pe care le atacă acum, din direcții diferite terorismul islamic și imperialismul putinist. De îndată ce vor fi înțeleasă ca un atac asupra civilizației Occidentului, criza rusă și criza islamică vor înceta să mai fie o dublă nenorocire simultană și inexplicabilă. Adversarul va avea un nume și riposta se va putea organiza cu claritate. Dar, pentru asta, cineva trebuie să aibă curajul de a rosti adevărul pînă la cap.