Traian Ungureanu

Pentru un public larg şi îndelung educat de filme de spionaj, peripeţiile americanului Edward Snowden sînt o poveste simplă. Un fost angajat al serviciilor secrete americane a înţeles cu ce se ocupă de fapt americanii. Apoi, a cules dovezile şi a fugit cu ele din ţară. După care, Snowden devine un personaj fugărit prin toată lumea de serviciile secrete americane.

Statele care păreau gata să îl primească sînt ameninţate de marea putere americană şi îi trîntesc uşa în nas fugarului. Snowden rămîne blocat pe aeroport, la Moscova, dar continuă să scoată cîte o foaie din dosarele secrete pe care le-a adus din America. Cu fiecare dezvăluire, forţa răului devine mai limpede.

Ultima revelaţie, preluată şi publicată de revista germană Der Spiegel, spune că Statele Unite îşi spionează aliaţii. Mai precis, clădiri şi activităţi ale Uniunii Europene, dar şi ale unui număr considerabil de state occidentale aliate, între care Germania, Franţa, Italia, dar nu Marea Britanie, Canada şi Australia, Noua Zeelandă. Dezvăluirile nu sînt susţinute de probe. Nimeni nu a publicat, pînă acum, un document care probează negru pe alb aceste bănuieli, deşi mai multe ziare susţin că au avut acces la documente puse la dispoziţie de Snowden. Aşa arată datele de bază ale acestui scandal global care a început timid şi s-a transformat în cel mai urmărit film de spionaj vreodată imaginat.

Superproducţia „Snowden contra Imperiului American” are, însă, cîteva probleme serioase. Iar primirea oficială care i-a fost făcută în mediile politice şi de presă, şi mai multe. Mai întîi: datele de bază ale scenariului. Edward Snowden, eroul acestor întîmplări extraordinare e un superstar dubios. Una din regulile de bază ale afacerilor de mare spionaj spune că personajele grele nu au contur public. Altfel spus, dacă Snowden era o piesă de mare calibru, n-am fi auzit, probabil, nimic sau aproape nimic despre el. De obicei, figurile marilor fugari ai spionajului licăresc scurt, după care dispar înghiţite de secret, de închisori sau de pămînt. Snowden a fost şi rămîne cît se poate de vizibil. E greu de crezut că un personaj care dă interviuri, trimite apeluri, prezintă documente şi negociază cu guverne străine e o piesă grea.

Valoarea lui Snowden nu vine din natura dezvăluirilor sale, cu atît mai mult cu cît nimic palpabil din presupusul tezaur extras din cumputerele Agenţiei Naţionale de Securitate a Statelor Unite nu a fost publicat, pînă acum. Însă Snowden nu e o figură lipsită de valoare. Numai că adevărata valoare a lui Snowden e propagandistică. De unde şi supraexpunerea lui Snowden care domină de cîteva săptămîni mediile de informare, chiar la concurenţă cu evenimentele istorice din Egipt. Aşadar valoarea lui Snowden nu e valoare informativă ci valoare de întrebuinţare propagansitică.

Preşedintele rus Vladimir Putin a folosit episodul Snowden cu o abilitate remarcabilă. Lovitura de imagine reuşită de Rusia bate orice în materie de propagandă anti-occidentală. Putin şi-a jucat cartea cu eficienţă totală şi a punctat adînc în inima relaţiilor politice şi a moralului occidental. Prezenţa îndelungată a lui Snowden la Moscova poate fi explicată tocmai ca intervalul de care Rusia a avut nevoie pentru a-l folosi intensiv pe Snowden.

Ce e de reţinut, pînă aici, e că scenariul Snowden nu e totuna cu filmul de spionaj la care multă lume crede că asistă. Partea cea mai importantă a acestui scandal nu e de găsit în întîmplările spectaculoase cu aeroporturi, locaţii secrete şi cereri de azil, ci în spatele acestor detalii excitante. Cu asta, intrăm în partea nevăzută a cazului Snowden. Acolo se află semnificaţia de bază a acestui film cu spioni.

Toate reproşurile şi semnele de întrebare în marginea evenimentelor din 3 iulie pornesc de la constatarea că egiptenii au înlăturat printr-o lovitură de stat un Preşedinte ales democratic prin vot liber şi popular. Aşa e. Şi tocmai acest lucru nu e înţeles pînă la capăt. Preşedintele Morsi nu a fost înlăturat pentru că a fost ales democratic, ci pentru că a încălcat mandatul primit prin alegeri democratice. Într-o democraţie, nimeni nu e e ales pentru a pune capăt democraţiei.

În acest punct, discuţia despre democraţie şi alegeri e viciată serios de comentatori şi politicieni occidentali sau răsăriteni. Ei au impus prin repetiţie ideea simplă dar înşelătoare după care democraţia e totuna cu alegerile. Altfel spus, cine organizează alegeri libere şi corecte e, automat, democrat. Această definiţie strict formală în care democraţia e egală cu repetarea periodică a alegerilor libere a devenit un clişeu, un soi de proverb fără replică şi nuanţe. Ce rămîne pe dinafară e tocmai esenţa democraţiei. Evident, nu există democraţie fără alegeri libere, dar organizarea de alegeri libere nu face, singură, o democraţie. Argumentul formal după care democraţia e o expoziţie permanentă de alegeri libere e refugiul tuturor impostorilor democratici, în special în ultimii 25 de ani de istorie est-europeană post-comunistă. Definiţia convine. De ce? Pentru că după această definiţie, oricine poate deveni rapid democrat. Tot ce e de făcut ţine de buna organizare a alegerilor.

Adevărul e că democraţia nu e un sport administrativ. Alegerile pot încununa o democraţie dar nu o pot precede. Alegerile sînt rezultatul şi nu cauza unei democraţii. O democraţie devine realitate numai şi numai prin ordinea pre-existentă alegerilor. Iar ordine pre-existentă înseamnă, în acest caz, cîteva lucruri simple şi dificile: lege, şanse egale şi respect. Altfel spus, libertate. În spatele acestui cuvînt transformat în lozincă se află o încercare pe care naţiunile nu o pot depăşi decît prin revoluţii, adică prin mişcări de masă care transformă realitatea în realitate liberă şi egală. Asta explică, pentru cine n-a remarcat încă, de ce anume democraţiile apar doar după revoluţii victorioase şi nu odată cu primele alegeri libere.

Dubiul legat de democraţia înlesnită prin lovitură de stat în Egipt e complet fals. În Egipt nu a avut loc o lovitură de stat. În Egipt are loc o revoluţie în plină desfăşurare. La capătul ei vom afla dacă Egiptul este sau nu este o democraţie. Barajul de dubii docte care a apărut în Occident nu face nici un serviciu democraţiei embrionare egiptene. Nenumăraţi comentatori încep prin a remarca îngrijoraţi că, în democraţie, un lider ales nu poate fi înlăturat printr-o lovitură de stat. Atîta timp cît comentariul e dominat de tehnicieni care lucrează cu definiţia formală şi limitată a democraţiei, şansele democraţiei reale se restrîng. Critica schimbării de regim din Egipt nu face decît să furnizeze argumente nemeritate adversarior direcţi ai democraţiei, în frunte cu Frăţia Musulmană. Evident, membrii, simpatizanţii şi alegătorii de rînd ai Frăţiei Musulmane sînt revoltaţi şi repetă într-una că „asta nu e democraţie”. Nimeni nu se aşteaptă, însă, ca aceşti oameni să reacţioneze altfel, dat fiind că Frăţia Musulmană nu le-a explicat vreodată ce anume e democraţia, dar i-a lăsat să înţeleagă că e vorba de un mecanism cu buletine de vot care poate da Frăţiei puterea pe care o aşteaptă de 80 de ani.

Ce va fi mai departe? Se vorbeşte de război civil, dar mult mai probabilă e turbulenţa de stradă cu manifestaţii şi contramanifestaţii care degenerează în violenţă. Statele Unite şi-au retras fără întîrziere personalul diplomatic, iar asta sugerează teama de violenţe grave. Însă Frăţia Musulmană şi Salafiştii (o ramură încă mai radicală a islamiştilor) nu au nici o şansă într-un conflict direct cu armata. Criticată şi coruptă (deţinătoare a 8% din PIB) armata e, totuşi, dominată de un instinct anti-islamic fără greş. După apariţia primului stat egiptean modern (în 1952), armata s-a găsit în conflict imediat cu Islamul militant. Aproape 50 de ani de război nemilos cu Frăţia Musulmană au ferit Egiptul de captura teocratică şi au dat armatei o ură fără rezerve pentru islamism.

De la începutul anilor '80, după ce Frăţia Musulmană l-a asasinat pe Preşedintele Sadat, transformarea Armatei într-o gardă pretoriană coruptă şi necondiţionat anti-islamică era încheiată. Astăzi, într-un Egipt îngenunchiat economic şi pe un val uriaş de simpatie populară, armata e un adversar prea puternic pentru islamişti. Frăţia Musulmană ştie desigur cum arată adversarul, care sînt regulile jocului şi ce o aşteaptă în caz de conflict. O ciocnire frontală e puţin probabilă, dar o suită lungă de dezordini e foarte posibilă. Însă acest acompaniament anarhic va rămîne în plan secund. Principalul s-a produs: islamismul politic a primit o lovitură formidabilă şi devastatoare. Acest mesaj va ajunge rapid în Tunisia, unde islamiştii au fost, însă, mult mai prudenţi şi în Turcia, unde Primul Ministru Erdogan va trebui să îşi revizuiască certitudinile.