Pentru un public larg şi îndelung educat de filme de spionaj, peripeţiile americanului Edward Snowden sînt o poveste simplă. Un fost angajat al serviciilor secrete americane a înţeles cu ce se ocupă de fapt americanii. Apoi, a cules dovezile şi a fugit cu ele din ţară. După care, Snowden devine un personaj fugărit prin toată lumea de serviciile secrete americane.
Statele care păreau gata să îl primească sînt ameninţate de marea putere americană şi îi trîntesc uşa în nas fugarului. Snowden rămîne blocat pe aeroport, la Moscova, dar continuă să scoată cîte o foaie din dosarele secrete pe care le-a adus din America. Cu fiecare dezvăluire, forţa răului devine mai limpede.
Ultima revelaţie, preluată şi publicată de revista germană Der Spiegel, spune că Statele Unite îşi spionează aliaţii. Mai precis, clădiri şi activităţi ale Uniunii Europene, dar şi ale unui număr considerabil de state occidentale aliate, între care Germania, Franţa, Italia, dar nu Marea Britanie, Canada şi Australia, Noua Zeelandă. Dezvăluirile nu sînt susţinute de probe. Nimeni nu a publicat, pînă acum, un document care probează negru pe alb aceste bănuieli, deşi mai multe ziare susţin că au avut acces la documente puse la dispoziţie de Snowden. Aşa arată datele de bază ale acestui scandal global care a început timid şi s-a transformat în cel mai urmărit film de spionaj vreodată imaginat.
Superproducţia „Snowden contra Imperiului American” are, însă, cîteva probleme serioase. Iar primirea oficială care i-a fost făcută în mediile politice şi de presă, şi mai multe. Mai întîi: datele de bază ale scenariului. Edward Snowden, eroul acestor întîmplări extraordinare e un superstar dubios. Una din regulile de bază ale afacerilor de mare spionaj spune că personajele grele nu au contur public. Altfel spus, dacă Snowden era o piesă de mare calibru, n-am fi auzit, probabil, nimic sau aproape nimic despre el. De obicei, figurile marilor fugari ai spionajului licăresc scurt, după care dispar înghiţite de secret, de închisori sau de pămînt. Snowden a fost şi rămîne cît se poate de vizibil. E greu de crezut că un personaj care dă interviuri, trimite apeluri, prezintă documente şi negociază cu guverne străine e o piesă grea.
Valoarea lui Snowden nu vine din natura dezvăluirilor sale, cu atît mai mult cu cît nimic palpabil din presupusul tezaur extras din cumputerele Agenţiei Naţionale de Securitate a Statelor Unite nu a fost publicat, pînă acum. Însă Snowden nu e o figură lipsită de valoare. Numai că adevărata valoare a lui Snowden e propagandistică. De unde şi supraexpunerea lui Snowden care domină de cîteva săptămîni mediile de informare, chiar la concurenţă cu evenimentele istorice din Egipt. Aşadar valoarea lui Snowden nu e valoare informativă ci valoare de întrebuinţare propagansitică.
Preşedintele rus Vladimir Putin a folosit episodul Snowden cu o abilitate remarcabilă. Lovitura de imagine reuşită de Rusia bate orice în materie de propagandă anti-occidentală. Putin şi-a jucat cartea cu eficienţă totală şi a punctat adînc în inima relaţiilor politice şi a moralului occidental. Prezenţa îndelungată a lui Snowden la Moscova poate fi explicată tocmai ca intervalul de care Rusia a avut nevoie pentru a-l folosi intensiv pe Snowden.
Ce e de reţinut, pînă aici, e că scenariul Snowden nu e totuna cu filmul de spionaj la care multă lume crede că asistă. Partea cea mai importantă a acestui scandal nu e de găsit în întîmplările spectaculoase cu aeroporturi, locaţii secrete şi cereri de azil, ci în spatele acestor detalii excitante. Cu asta, intrăm în partea nevăzută a cazului Snowden. Acolo se află semnificaţia de bază a acestui film cu spioni.