Traian Ungureanu

Toate reproşurile şi semnele de întrebare în marginea evenimentelor din 3 iulie pornesc de la constatarea că egiptenii au înlăturat printr-o lovitură de stat un Preşedinte ales democratic prin vot liber şi popular. Aşa e. Şi tocmai acest lucru nu e înţeles pînă la capăt. Preşedintele Morsi nu a fost înlăturat pentru că a fost ales democratic, ci pentru că a încălcat mandatul primit prin alegeri democratice. Într-o democraţie, nimeni nu e e ales pentru a pune capăt democraţiei.

În acest punct, discuţia despre democraţie şi alegeri e viciată serios de comentatori şi politicieni occidentali sau răsăriteni. Ei au impus prin repetiţie ideea simplă dar înşelătoare după care democraţia e totuna cu alegerile. Altfel spus, cine organizează alegeri libere şi corecte e, automat, democrat. Această definiţie strict formală în care democraţia e egală cu repetarea periodică a alegerilor libere a devenit un clişeu, un soi de proverb fără replică şi nuanţe. Ce rămîne pe dinafară e tocmai esenţa democraţiei. Evident, nu există democraţie fără alegeri libere, dar organizarea de alegeri libere nu face, singură, o democraţie. Argumentul formal după care democraţia e o expoziţie permanentă de alegeri libere e refugiul tuturor impostorilor democratici, în special în ultimii 25 de ani de istorie est-europeană post-comunistă. Definiţia convine. De ce? Pentru că după această definiţie, oricine poate deveni rapid democrat. Tot ce e de făcut ţine de buna organizare a alegerilor.

Adevărul e că democraţia nu e un sport administrativ. Alegerile pot încununa o democraţie dar nu o pot precede. Alegerile sînt rezultatul şi nu cauza unei democraţii. O democraţie devine realitate numai şi numai prin ordinea pre-existentă alegerilor. Iar ordine pre-existentă înseamnă, în acest caz, cîteva lucruri simple şi dificile: lege, şanse egale şi respect. Altfel spus, libertate. În spatele acestui cuvînt transformat în lozincă se află o încercare pe care naţiunile nu o pot depăşi decît prin revoluţii, adică prin mişcări de masă care transformă realitatea în realitate liberă şi egală. Asta explică, pentru cine n-a remarcat încă, de ce anume democraţiile apar doar după revoluţii victorioase şi nu odată cu primele alegeri libere.

Dubiul legat de democraţia înlesnită prin lovitură de stat în Egipt e complet fals. În Egipt nu a avut loc o lovitură de stat. În Egipt are loc o revoluţie în plină desfăşurare. La capătul ei vom afla dacă Egiptul este sau nu este o democraţie. Barajul de dubii docte care a apărut în Occident nu face nici un serviciu democraţiei embrionare egiptene. Nenumăraţi comentatori încep prin a remarca îngrijoraţi că, în democraţie, un lider ales nu poate fi înlăturat printr-o lovitură de stat. Atîta timp cît comentariul e dominat de tehnicieni care lucrează cu definiţia formală şi limitată a democraţiei, şansele democraţiei reale se restrîng. Critica schimbării de regim din Egipt nu face decît să furnizeze argumente nemeritate adversarior direcţi ai democraţiei, în frunte cu Frăţia Musulmană. Evident, membrii, simpatizanţii şi alegătorii de rînd ai Frăţiei Musulmane sînt revoltaţi şi repetă într-una că „asta nu e democraţie”. Nimeni nu se aşteaptă, însă, ca aceşti oameni să reacţioneze altfel, dat fiind că Frăţia Musulmană nu le-a explicat vreodată ce anume e democraţia, dar i-a lăsat să înţeleagă că e vorba de un mecanism cu buletine de vot care poate da Frăţiei puterea pe care o aşteaptă de 80 de ani.

Ce va fi mai departe? Se vorbeşte de război civil, dar mult mai probabilă e turbulenţa de stradă cu manifestaţii şi contramanifestaţii care degenerează în violenţă. Statele Unite şi-au retras fără întîrziere personalul diplomatic, iar asta sugerează teama de violenţe grave. Însă Frăţia Musulmană şi Salafiştii (o ramură încă mai radicală a islamiştilor) nu au nici o şansă într-un conflict direct cu armata. Criticată şi coruptă (deţinătoare a 8% din PIB) armata e, totuşi, dominată de un instinct anti-islamic fără greş. După apariţia primului stat egiptean modern (în 1952), armata s-a găsit în conflict imediat cu Islamul militant. Aproape 50 de ani de război nemilos cu Frăţia Musulmană au ferit Egiptul de captura teocratică şi au dat armatei o ură fără rezerve pentru islamism.

De la începutul anilor '80, după ce Frăţia Musulmană l-a asasinat pe Preşedintele Sadat, transformarea Armatei într-o gardă pretoriană coruptă şi necondiţionat anti-islamică era încheiată. Astăzi, într-un Egipt îngenunchiat economic şi pe un val uriaş de simpatie populară, armata e un adversar prea puternic pentru islamişti. Frăţia Musulmană ştie desigur cum arată adversarul, care sînt regulile jocului şi ce o aşteaptă în caz de conflict. O ciocnire frontală e puţin probabilă, dar o suită lungă de dezordini e foarte posibilă. Însă acest acompaniament anarhic va rămîne în plan secund. Principalul s-a produs: islamismul politic a primit o lovitură formidabilă şi devastatoare. Acest mesaj va ajunge rapid în Tunisia, unde islamiştii au fost, însă, mult mai prudenţi şi în Turcia, unde Primul Ministru Erdogan va trebui să îşi revizuiască certitudinile.

Ce s-a întîmplat, de fapt, pe 3 iulie, în Egipt? Răspunsul din spatele detaliilor dramatice şi al interpretărilor stufoase e şocant: Islamul politic a fost respins categoric de milioane de egipteni. Frăţia Musulmană, constructorul neobosit al politicii islamice a încheiat 80 de ani de campanie şi organizare cu un fiasco total.

Răsturnarea Preşedintelui Morsi a venit după un an de guvernare în care Frăţia Musulmană a scos la lumină cel mai bine păstrat secret al politicii islamice: incapacitatea de guvernare. Frăţia Musulmană a arătat public şi concret că e o organizaţie politică sectară, provincială şi depăşită de timp. Verdictul a fost cu atît mai grav cu cît a fost rostit în Egipt, patria originară a Islamului politic. Trunchiul ramificat al mişcărilor politice islamice a pornit, în anii '20 ai secolului trecut, odată cu formarea Frăţiei Muslmane şi s-a răspîndit, din Egipt, în toată lumea arabă şi Orientul Mijlociu. Lovitura primită acasă, în leagănul islamismului, discreditează în mod fundamental istoria şi, mai ales, viitorul formulei radical musulmane ca soluţie de organizare politică. Cum s-ar zice, demontarea marelui mit politic al Islamului a avut loc la domiciliu şi în direct.

În 2011, după înlăturarea fostului preşedinte Mubarak, lunga istorie de conducere autoritară a fost abolită în Egipt şi înlocuită cu varianta democratică. De departe cea mai bine orgnaizată structură politică a ţării, Frăţia Musulmană a pus capăt politicii conspirative, a păşit în spaţiul rămas liber, a cîştigat alegerile şi a generat o administraţie de stat, după modelul democratic. În următoarele 12 luni, Frăţia Musulmană şi preşedintele Morsi au dovedit că nu înţeleg natura democraţiei în numele căreia şi prin instrumentele căreia au fost aleşi. Sub conducerea lui Morsi, Frăţia Muslmană a trecut la islamizarea vieţii publice, a exclus orice variantă de viaţă non-islamică, a redactat o Constituţie egală cu un regulament intern de existenţă islamică şi a decupat Egiptul după un contur convenabil Frăţiei Musulmne. Cu alte cuvinte, după ce au fost aduşi democratic în fruntea statului, Morsi şi Frăţia Musulmană au scos la iveală, din adîncul mentalităţii politice islamice, cel mai serios pericol pentru democraţie.

Formula construită de Morsi a pus Egiptul pe direcţia partidului-stat şi a comunicat egiptenilor că, în noua realitate de fiecare zi, nimeni nu are voie să fie de altă părere. Egiptul lansat în 12 luni de Frăţia Musulmană e un stat restrictiv dominat de definiţia „noi şi cei ca noi”, inept economic, intolerant pînă la violenţă cu minoritatea creştin-coptă (10% din populaţie) şi în mod fundamental incapabil să dezvolte o viziune - în afara politicii de subordonare şi clan. La asta au răspuns milioane de egipteni educaţi şi crescuţi într-o formulă care a scăpat complet de sub controlul etnico-religios al Islamului. Frăţia Muslmană a făcut un calcul primitiv în care lumea egipteană era datoare să stea în loc 80 de ani, aşteptînd iluminarea severă a Islamului.

Egiptul e cu totul altceva şi, după 3 iulie, o mare parte a interpretărilor pesimiste sau militante ale istoriei periferiei orientale trebuie aruncate la gunoi. În fond, tocmai contactul imitativ sau forţat (colonial) al Egiptului cu modernitatea europeană a salvat naţiunea şi a scos din joc episodul regresiv pregătit de Frăţia Muslmană. 100 de ani de colonialism franco-britanic şi 60 de ani de modernizare căznită au plantat sămînţa din care a crescut societatea pro-democratică de astăzi. Rezultatul e încă precar şi rău organizat, dar pasul înainte e uriaş. Egiptul s-a detaşat, dezvăluind în văzul lumii întregi, secretul vinovat al islamului politic şi lăsînd Siriei onoarea şi oroarea de aluneca în tenebrele teocraţiei. Însă marele eveniment din 3 iulie proneşte umbrit de o întrebare îmbrăţişată prosteşte de corul mediatic occidental şi arborată dubitativ de elita filozofiei politice europene: cum poate fi democratică o răsturnare provocată de o lovitură de stat militară? Marea victorie a mişcării pro-democratice egiptene e însoţită de culpa loviturii de stat. Observaţia e importantă şi deschide o discuţie îndelung amînată. În centrul ei se află o neînţelegere nu mai puţin periculoasă pentru democraţie: restrîngerea ordinii democratice la definiţia ei formală.