Traian Ungureanu

Singura știre pe care nu aveați cum s-o treceți cu vederea sună în felul următor: William și Kate au un băiat. Și toți sînt bine. Numai dumneavoastră ați sfîrșit cu o gaură în cap, pe locul în care au bătut fără pauză de masă televiziuni, ziare, radio și internet. Între Muntele Fuji și Eufrat și de la Eufrat la Muntele Fuji, nimeni nu a scăpat neinformat. Da, William și Kate au un băiat. Băiatul are 3 kilograme și 800 de grame, părinții ei au venit la spital cu un taxi negru și au plecat, după o oră, cu un taxi albastru. Spitalul se cheamă St. Mary, e o clădire obișnuită din Londra și a fost filmat fără încetare de ziariști din toată lumea, pînă cînd ușa spitalului a devenit „cea mai faimoasă ușe din lume” - cum observa pătrunzător un prezentator tv. Mai știm că și părinții lui au fost în vizită. Că vizita a durat 56 de minute. Că noul născut e al treilea în succesiunea la tronul britanic și că va fi, într-o zi, rege. Că mamele care au născut în aceași zi știu cum e să naști pe 23 iulie 2013 și de la ele știm și noi, cu ajutorul interviurilor tv, ce a simțit la naștere mama viitorului rege. Știm deasemenea că noul născut va fi dus acasă la părinții ei sau va sta acasă cu William și Kate. Că va avea sau că nu va avea guvernantă. Că va fi botezat și că va avea un nume ca toți copiii botezați. Că regii și reginele Angliei au mai avut copii care au avut copii. Că viitorul rege a fost purtat într-un coș albastru și că va fi purtat într-un cărucior. Căruciorul e tot albastru. Oare de ce?

Mai important, știm că reporterii tv au dat dovadă de eroism, stînd lipiți de spital mai bine de trei zile și trei nopți. Între faptele de eroism ale presei, nimic nu a fost mai înălțător decît minutele în care ziariștii s-au intervievat între ei, pentru a ne lămuri asupra propriei bravuri. Singurul lucru pe care nu l-am aflat și nu îl vom afla e: de ce?

De ce trebuie să fie bombardat și tîmpit un public de zeci, poate sute de milioane de oameni, în numele dreptului de a afla și de a cunoaște. O ipoteză e că, în definitiv, așa arată societățile libere: nimic nu rămîne ascuns în fața cetățeanului care are dreptul fundamental de afla primul tot ce se întîmplă în jurul lui. În acest caz, bilanțul e mizer. Știm ce culoare are căruciorul noului născut. Nu e clar ce poate face omul de rînd cu această informație obținută prin eforturile eroice ale presei, în numele libertății. Probabil, culoarea căruciorului se va așeza, alături de alte informații de asemenea calibru, în colecția de amintiri esențiale ale omului de rînd. Acolo unde se mai află, tot prin serviciile presei, culoarea preferată de Lady Gaga la șervețelele de prînz, numele cățeilor lui David Beckham și destinațiile de vacanță ale lui Brad Pitt.

Lumea se alege, astfel, cu informații la care, în lipsa libertății, n-ar fi putut năzui. Înțelegem mai bine de ce a meritat să scăpăm de tiranii. Dar mai important decît asta, explicația pe care presa o avansează tot mai insistent spune că oamenii sînt, astfel, mai aproape de lucrurile cu adevărat importante, că participă la istorie sau, chiar, că fac istorie. Abia în acest fel își dezvăluie importanța educativă și demcratică ultimele informații despre logodna șoferului regelui Spaniei sau despre lungimea piscinei hotelului în care n-a mai poposit prietena șoferului regelui Spaniei (a nu se confunda cu logodnica). Raționamentul care ține în priză bombardamentul informațional de acest tip are efecte mult mai importante decît ar fi de crezut și spune lucruri la fel de importante despre direcția unei lumi condusă de puterea extraordinară a mediilor de informare.

Serghei Magnitsky a fost închis în 2008. După mai puţin de un an, Magnitsky a murit în detenţie. Explicaţia Ministerului de Interne rus a fost un atac de cord. Consiliul pentru Drepturile Omului, numit la Kremlin de Preşedintele Medvedev care promitea, pe atunci, liberalizarea justiţiei ruse, a ajuns la concluzia că Magnitsky a fost legat şi omorît în bătaie de bastoanele gardienilor. Cu toate acestea, Procuratura a decis să nu înceapă o anchetă. Dosarul Magnitsky a fost închis.

Protestele internaţionale au fost ignorate. Preşedintele companiei Heritage, William Browder, a continuat să susţină cauza lui Magnitsky şi a vorbit oricui a acceptat să îl asculte şi să consulte probele. Congresul Statelor Unite şi Parlamentul Canadei au adoptat decizii care refuză dreptul de intrare în ţară şi dreptul de a deţine conturi bancare unui număr de 18 persoane implicate în cazul Magnitsky.

Reacţia Kremlinului a venit imediat. Dosarul Magnitsky a fost redeschis, în 2011, la doi ani de la moartea lui Magnitsky. Acum două săptămîni, cercetările în dosarul redeschis au fost încheiate. Un tribunal din Moscova l-a găsit vinovat post-mortem pe Magnitsky. Tribunalul l-a condamnat, de asemenea, pe William Browder la nouă ani de închisoare. Judecătorul a explicat că nu poate fixa o pedeapsă cu închisoarea pentru Magnitsky dată fiind „absenţa fizică” a condamnatului. Apărarea a refuzat să trimită avocaţi la un asemenea proces. Acuzarea, adică statul rus, a trimis două personaje care s-au prezntat drept avocaţi. Au putut fi văzuţi amîndoi la proces: unul purta o cămaşă hawaiană înflorată, altul o scurtă de piele şi ochelari negri. Un asemenea duet, în care unul din aşa zişii avocaţi seamănă cu un turist rătăcit prin Moscova, iar celălalt cu un şef de bandă, n-a mai fost văzut vreodată la un proces.

Ştirea despre a doua pedeapsă aplicată lui Magnitsky, mai bine zis despre judecata unui mort, a tulburat exact două zile ecranele tv după care a dispărut. Media era ocupată pînă peste cap cu spectacolul mult mai vioi al dezvăluirilor moscovite ale lui Edward Snowden. Chiar şi aşa, mediile de informare n-au remarcat că Snowden ţine conferinţe de presă, după ce Preşedintele Putin îi pusese în vedere să înceteze cu declaraţiile anti-americane dacă vrea azil. Dar corespondenţii de presă la Mosocova n-au învăţat cu cine au de-a face şi nu s-au mirat că aceleaşi autorităţi care îi spun lui Snowden să îşi ţină gura, îi pun la dispoziţie scena de pe care poate striga şi mai tare.

Mediile de informare au remarcat doar că Magnitsky a fost judecat post-mortem şi au conchis că nici măcar Stalin n-a făcut aşa ceva. Acest gen de remarci spune ceva despre capacitatea mediilor de informare de a judeca numai şi numai în termeni de recorduri şi clasamente senzaţionale, ca şi despre incapacitatea de a-şi cîntări propriile remarci. În cazul lui Stalin, lucrurile stăteau, de fapt, mai rău. Cei aduşi în faţa tribunalelor erau deja morţi, deşi aveau dreptul să recunoască prin viu grai, la proces, că sînt vinovaţi de orice. Sub Stalin, acuzaţii erau morţi din clipa în care erau ridicaţi de acasă. Execuţia era garantată, iar procesul era doar un detaliu de parcurs.

Deosebirea faţă de tehnicile din regimul Putin, e că procesele stalinste judecau oameni morţi cu apariţia mortului cît se poate de viu în boxa acuzaţilor. Schimbul amical de proceduri între regimul Stalin şi regimul Putin ţine, aşadar, de aşezarea procesului înainte sau după execuţia acuzatului. Din acest punct de vedere, oferta regimului Putin e palidă, deşi dovedeşte o bună înţelegere a tehnicilor staliniste. Stalin ştia să folosească mult mai bine morţii, dar nici Putin nu e un ageamiu.

Toate aceste lucruri scapă mediilor de infiormare care ştiu doar că au de relatat ce văd şi că nu mai are importanţă ce înţeleg. În aceste condiţii, cu ajutorul generos al mediilor de informare şi al publicului excelent dezinformat de mass media, lucrurile arată în felul următor: Snowden e eroul zilei iar Magnitsky e un personaj tragic, dar obscur. Povestea lui Snowden ţine afişul, iar Magnitsky rămîne în sarcina cui are timp şi chef de lucruri prea complicate. Jetul anti-american împroaşcă în toate direcţiile şi publicul larg are prilejul să o ia razna acordînd atenţie şi credit unui personaj care are luxul de a se bate în conferinţe de presă televizate cu guvernul american. Magnitsky a plătit cu viaţa pentru fapte atestate negru pe alb dar asta nu mai contează. Definiţia dreptăţii umblă goală prin lume. Eroii de carton au trecere. Oamenii de curaj au parte de uitare.