Traian Ungureanu

Serghei Magnitsky a fost închis în 2008. După mai puţin de un an, Magnitsky a murit în detenţie. Explicaţia Ministerului de Interne rus a fost un atac de cord. Consiliul pentru Drepturile Omului, numit la Kremlin de Preşedintele Medvedev care promitea, pe atunci, liberalizarea justiţiei ruse, a ajuns la concluzia că Magnitsky a fost legat şi omorît în bătaie de bastoanele gardienilor. Cu toate acestea, Procuratura a decis să nu înceapă o anchetă. Dosarul Magnitsky a fost închis.

Protestele internaţionale au fost ignorate. Preşedintele companiei Heritage, William Browder, a continuat să susţină cauza lui Magnitsky şi a vorbit oricui a acceptat să îl asculte şi să consulte probele. Congresul Statelor Unite şi Parlamentul Canadei au adoptat decizii care refuză dreptul de intrare în ţară şi dreptul de a deţine conturi bancare unui număr de 18 persoane implicate în cazul Magnitsky.

Reacţia Kremlinului a venit imediat. Dosarul Magnitsky a fost redeschis, în 2011, la doi ani de la moartea lui Magnitsky. Acum două săptămîni, cercetările în dosarul redeschis au fost încheiate. Un tribunal din Moscova l-a găsit vinovat post-mortem pe Magnitsky. Tribunalul l-a condamnat, de asemenea, pe William Browder la nouă ani de închisoare. Judecătorul a explicat că nu poate fixa o pedeapsă cu închisoarea pentru Magnitsky dată fiind „absenţa fizică” a condamnatului. Apărarea a refuzat să trimită avocaţi la un asemenea proces. Acuzarea, adică statul rus, a trimis două personaje care s-au prezntat drept avocaţi. Au putut fi văzuţi amîndoi la proces: unul purta o cămaşă hawaiană înflorată, altul o scurtă de piele şi ochelari negri. Un asemenea duet, în care unul din aşa zişii avocaţi seamănă cu un turist rătăcit prin Moscova, iar celălalt cu un şef de bandă, n-a mai fost văzut vreodată la un proces.

Ştirea despre a doua pedeapsă aplicată lui Magnitsky, mai bine zis despre judecata unui mort, a tulburat exact două zile ecranele tv după care a dispărut. Media era ocupată pînă peste cap cu spectacolul mult mai vioi al dezvăluirilor moscovite ale lui Edward Snowden. Chiar şi aşa, mediile de informare n-au remarcat că Snowden ţine conferinţe de presă, după ce Preşedintele Putin îi pusese în vedere să înceteze cu declaraţiile anti-americane dacă vrea azil. Dar corespondenţii de presă la Mosocova n-au învăţat cu cine au de-a face şi nu s-au mirat că aceleaşi autorităţi care îi spun lui Snowden să îşi ţină gura, îi pun la dispoziţie scena de pe care poate striga şi mai tare.

Mediile de informare au remarcat doar că Magnitsky a fost judecat post-mortem şi au conchis că nici măcar Stalin n-a făcut aşa ceva. Acest gen de remarci spune ceva despre capacitatea mediilor de informare de a judeca numai şi numai în termeni de recorduri şi clasamente senzaţionale, ca şi despre incapacitatea de a-şi cîntări propriile remarci. În cazul lui Stalin, lucrurile stăteau, de fapt, mai rău. Cei aduşi în faţa tribunalelor erau deja morţi, deşi aveau dreptul să recunoască prin viu grai, la proces, că sînt vinovaţi de orice. Sub Stalin, acuzaţii erau morţi din clipa în care erau ridicaţi de acasă. Execuţia era garantată, iar procesul era doar un detaliu de parcurs.

Deosebirea faţă de tehnicile din regimul Putin, e că procesele stalinste judecau oameni morţi cu apariţia mortului cît se poate de viu în boxa acuzaţilor. Schimbul amical de proceduri între regimul Stalin şi regimul Putin ţine, aşadar, de aşezarea procesului înainte sau după execuţia acuzatului. Din acest punct de vedere, oferta regimului Putin e palidă, deşi dovedeşte o bună înţelegere a tehnicilor staliniste. Stalin ştia să folosească mult mai bine morţii, dar nici Putin nu e un ageamiu.

Toate aceste lucruri scapă mediilor de infiormare care ştiu doar că au de relatat ce văd şi că nu mai are importanţă ce înţeleg. În aceste condiţii, cu ajutorul generos al mediilor de informare şi al publicului excelent dezinformat de mass media, lucrurile arată în felul următor: Snowden e eroul zilei iar Magnitsky e un personaj tragic, dar obscur. Povestea lui Snowden ţine afişul, iar Magnitsky rămîne în sarcina cui are timp şi chef de lucruri prea complicate. Jetul anti-american împroaşcă în toate direcţiile şi publicul larg are prilejul să o ia razna acordînd atenţie şi credit unui personaj care are luxul de a se bate în conferinţe de presă televizate cu guvernul american. Magnitsky a plătit cu viaţa pentru fapte atestate negru pe alb dar asta nu mai contează. Definiţia dreptăţii umblă goală prin lume. Eroii de carton au trecere. Oamenii de curaj au parte de uitare.

Toată lumea s-a aşezat ca la film şi aşteaptă să vadă ce se mai întîmplă cu Edward Snowden şi cu extrordinarele lui dezvăluiri despre abuzurile guvernului american. Snowden e tot pe un aeroport din Moscova, unde organizează conferinţe de presă şi povesteşte noi şi noi grozăvii, din care Statele Unite ies rău. Mai mult, Snowden lasă să se înţeleagă că va veni o zi în care va dezălui lucruri atît de grave încît americanii se vor ruga de el să tacă. Pînă atunci, Snowden, omul fugărit de tirania americană, e găzduit de autorităţile democrate ruse care se pregătresc să îi acorde azil temporar şi ulterior permisiunea de a se instala în Venezuela, Cuba, Bolivia, Ecuador sau alt paradis al libertăţii. Snowden e la adăpost. Cine îi sînt, însă, binefăcătorii? Şi cum au ajuns ei să sară în apărarea celor ce strigă pentru a face cunoscută o nedreptate? Cazul Magnitsky e un ghid potrivit.

La fel ca Edward Snowden, Sergei Magnitsky a denunţat abuzuri extraordinare ale statului, în propria lui ţară. Numai că de aici încep diferenţele. Magnitsky nu mai e în viaţă şi e foarte prosbil să fi fost omorît în bătaie de gardieni, într-o închisoare din Rusia. Snowden e în viaţă şi se pregăteşte de o şedere protejată de autorităţile ruse. Snowden va primi, foarte probabil, azil în Rusia. Magnitsky a fost recent găsit vinovat de un tribunal rus care a observat, touşi, că vinovatul nu mai e în viaţă şi a avut delicateţea de a renunţa la pedeapsa cu închisoarea pentru un defunct. Snowden e eroul universal al jurnalelor de ştiri, al documentarelor şi reportajelor de presă. Magnitsky e abia menţionat de o mass media complet confiscată de dezvăluirile lui Snowden. Snowden e un caz celebru. Magnitsky, care a trecut tot prin mîinile autorităţilor ruse, e o apariţie neclară. Publicul larg ştie tot despre curajul lui Snowden dar e ferit de detaliile cazului Magnitsky. Dacă diferenţa e întîmplătoare, ar fi de crezut că Magnitsky are, pur şi simplu, ghinion. Dar cine crede aşa ceva trăieşte într-o lume naivă în care competiţia pentru celebritate e singurul sport disponibil. Nu e, de fapt, nimic întîmplător în această diferenţă de tratament din care publicul larg iese mai rău informat şi, în orice caz, bine manipulat. Datele publice ale cazului Magnitsky dau, la un loc, o poveste monstruoasă pe care vedetismul întreţinut în jurul lui Snowden o acoperă tocmai bine.

Povestea începe în 2007, cînd poliţia rusă a pătruns, la Moscova, în birourile companiei americane Hermitage - cel mai mare fond de investiţii din Rusia. În urma raziei, poliţia a confiscat documente conţinînd situaţia fiscală a celor trei firme cu care lucra Hermitage. În aceste hîrtii se aflau datele care atestau cum şi cînd au plătit aceste trei comapnii impozite în valoare de 230 de milioane de dolari statului rus. La scurt timp după ce documentele au fost confiscate, directorii celor trei companii au fost schimbaţi şi înlocuiţi cu personaje dubioase, între altele şi pentru că suferiseră condamnări penale. Apoi, cele 230 de milioane plătite în impozite au fost înapoiate, în 24 de ore, celor trei companii. Plata s-a derulat printr-o bancă obscură condusă de un alt personaj cu dosar penal. La o săptămînă după ce banii au fost viraţi, noii şefi ai celor trei companii şi şeful băncii folosite pentru virarea banilor au plecat împreună în vacanţă. În Dubai. Unde s-au pus pe cumpărat proprietăţi.

În acest punct, intră în joc Serghei Magnitsky, avocatul companiei Hermitage. Magnitsky a urmărit traseul celor 230 de milioane de dolari şi a fost absolut convins că, odată sesizate, autorităile ruse vor pune capăt operaţiunii. Magnitsky a denunţat toată afacerea şi a atras atenţia, aşa cum o face Snowden astăzi, asupra abuzurilor comise de stat. La puţin timp după ce Magnitsky a declanşat campania, autorităţile ruse au reacţionat, dar nu aşa cum se aştepta Magnitsky. Serghei Magnitsky a fost arestat şi plasat în detenţie. Între timp, preşedintele companiei Hermitage, William Browder, a dus investigaţia mai departe şi a făcut publice lucruri uluitoare. Au devenit publice, astfel, liste de funcţionari şi inspectori fiscali ai statului care deţin vile în Rusia şi în afara Rusiei, maşini de lux, piscine şi yacht-uri - totul pe spezele unor salarii de pînă la 1000 de euro pe lună. Ce s-a întîmplat mai departe ţine de crimă, cinism şi, la fel de grav, de slăbiciunea mediilor de informare occidentale care s-au lăsat uşor convinse să se transforme în instrument de lucru al autorităţilor ruse.