Traian Ungureanu

A trecut aproape o lună de cînd orașul american Detroit a intrat în faliment. Știrea a produs o furtună scurtă în presă, apoi a pierdut teren și e de găsit, acum, în paginile de dezbatere economică, unde continuă să provoace nervi, fără să se apropie de concluzii. Ce s-a întîmplat e destul de ușor de povestit, dar de ce s-au întîmplat așa e mult, mult mai greu.

Orașul Detroit a folosit o prevedere a legii americane care dă dreptul instituțiilor și persoanelor să se declare în faliment, adică să anunțe că nu mai pot face față cheltuielilor de orice fel, pentru că nu mai au bani și pentru că nu mai au decît datorii. În cazul orașului Detroit, faliemntul aparține și a fost declarat de administrația orașului care nu mai poate face față cheltuielilor curente, pentru că e sufocată de o datorie de 19 miliarde de dolari.

Pentru lumea europeană, stuația de faliment duce cu gîndul la o companie privată. În legea americană și britanică, lucruile stau altfel și oricine se poate declara în faliment. Diferența e mai mică decît s-ar crede. Falimentul există oriunde în lume, dar numai în Marea Britanie și Statele Unite (și alte cîteva state de limbă engleză și legislație asemănătoare) starea de faliement e un fapt care poate atinge pe oricine. Faptul că, în Europa, orașele sau companiile de stat nu pot da faliemt și că lumea nici măcar nu poate concepe așa ceva nu înseamnă că orașele și companiile de stat nu pot fi cu adevărat în faliment. E ca în căsătorii: faptul că un cuplu nu a divorțat nu înseamnă nici că e neapărat fericit, nici că n-ar avea motive să divorțeze.

Detroit a dat faliement și asta pare să îngrozească lumea europeană care e șocată de asmenea grozăvii. Cum, adică, să dea faliment un oraș? Surpriza europenilor vine dintr-o obișnuință care ocolește realitatea. Și orașele sînt o afacere sau o comapnie cu buget, cheltuieli și datorii. Dacă lucurile merg rău, din indiferent ce motiv, afacerea sau compania dă faliment și numai întîmplarea face ca ea să fie o fabrică sau un oraș. Sau chiar o țară. Da, și țările, mai precis și statele, pot da faliment. În cazul lor falimetnul se numește incapacitate de plată și spune același lucru ca falimentul unei companii: statul nu mai poate face față datoriilor pe care le-a contractat.

Spre desoebire de anglo-americani, europenii cred că orașele și statele lor sînt ferite de faliment. Sînt, dar degeaba. Multe mari orașe europene sînt demult în faliment, dar legea nu le lasă să declare așa ceva, guvernele au grijă să ascundă faptele și lucuruile merg mai departe. În aceași situație sînt state europene care neagă că ar fi sau că s-ar îndrepta spre faliment, deși cerșesc împrumuturi colosale și se angajază, în schimb, la măsuri de o duritate nemaiauzită. E mai bine așa? E cu ceva mai bună situația în care falimentul unui stat sau oraș nu poate fi recunoscut legal, în ciuda existeneței lui de facto? Nu. Pentru că plata falimentului nedeclarat trece, la fel de nedeclarat, în sarcina cetățenilor care încep să plătească impozite mai mari.

Așadar, falimentul, declarat sau nu, e același pentru toți. În cazul american, legea constată faptele și face vizibilă realitatea. În Europa, realitatea rămîne ascunsă, guvernele croiesc planuri de relansare iar lumea continuă să creadă că falimentul e o rușine tipic anglo-americană-capitalistă. Un amănunt mai puțin cunoscut, chiar după mai bine de 20 de ani, e că și statele ne-capitaliste și foarte socialiste tot de faliment mor. Deși nimeni n-a declarat-o atunci, statele comuniste din Estul Europei au falimentat fiecare la vremea lui și fără excepție. Falimentul orașului Detroit devine interesant exact din acest punct. Căci Detroit a dat, în 2013, un faliment foarte asemănător cu falimentul statelor socialiste din Est, așa cum a avut el loc în anii ’80. Ajungen astfel la întrebarea: de ce? Istoria recentă a marelui rași american Detroit spune tot despre originile falimentului.

Efectul imediat e micșorarea istoriei. Dacă detaliile ultrapersoanale și reflectarera lor maniacală în mediile de informare, fac istoria, atunci istoria însăși e un lucru mărunt. Cine vrea să știe pe ce lume e, nu are decît să absoarbă muntele de micro- și macro-gunoaie livrat zilnic de tabloide și televiziuni. Adevărat, multe din știrile de senzație livrate de tabloide sînt reale sau aproape reale. Dar suma lor nu face nici măcar viața personală a unei vedete, darmite istoria. Apoi, dacă preferința pentru cutare hîrtie igienică e un fapt colosal în cazul cutărei vedete, citiorul are tot dreptul să înțeleagă că și preferința lui e colosală. Iar, dacă e așa, istoria și viața în genere au înțeles: ele sînt egale cu acest gen de fapte.

Rezultă o istorie banală, ușor de controlat și, în fond, neimportantă. Istoria dispare. Doar pentru a-l face eroul unui nimic uriaș pe omul de rînd care află, totuși, că amintirile despre căruciorul noului născut regal îl fac participant la istorie. Ce ușurare! Participarea la istorie a devenit, odată cu libertățile pe care presa și le permite în numele libertății presei, un lucru atît de la îndemînă. Oricine poate fi erou. Oricine poate fi important, cu condiția să citească tabloide și să încremenească în fața televizorului. De acolo vin frenetic îndemnuri care îl încurajază pe spectator să înțeleagă odată cît de important e și ce privilegii uriașe obține, într-o clipă, doar pentru că stă și cască gura la poze cu vedete sau înregistrări cu vedete în baie.

Micșorarea istoriei în numele accesului democratic la istorie e ideea de bază, de fapt, alibiul permanent, al lumii în regia mediilor de informare - lumea în care spectatorul sau consumatorul se plasează în centrul istoriei din clipa în care se îmbibă de indiscreții sau pune mîna pe cartea de credit și cumpără ceva ce trebuie neapărat cumpărat. Sentimentul de participare la istorie e pur și simplu un fel de a nu face nimic. În spatele acestei impresii, toți cei ce fac istorie cu advărat, bine sau rău, nu mai pot fi decît impostori și membri ai unei conjurații anti-populare și anti-democratice. De aici, refrenul care condamnă politica și politicienii.

Politica și politicienii au faimă proastă și, în parte, își merită soarta. Însă cine condamnă, în principiu, politica și politicienii ar trebui să se gîndească bine. Dacă o face în numele importanței redescoperite a omului de rînd, are toate șansele să greșească. Căci, importanța omului de rînd nu mai e, azi, ce a fost în definiția ei cu adevărat democratică. Omul de rînd adus la putere în numele dreptului de a afla nerozii sau de a cumpăra produse pompate de reclamă nu participă la nimic. O asemenea ființă nu trăiește cu adevărat, de vreme ce e un obiect și anume oglinda în care își construiesc importanța de sine mediile de informare și celebritățile în căutare de notorietate nebună. Dimpotrivă, cetățeanul societăților democratice, înlocuit acum de individul zăpăcit de mașina de zgomot mediatică, era tocmai individul dotat cu capacitatea de a refuza, de a critica și de a respinge. Așadar, o persoană autonomă, nu coșul de gunoi al producătorilor de celebritate. Probabil, ar trebui să urăm noului născut și viitor rege un singur lucru: să nu aibă parte de o lume modelată de mediile de informare.