Traian Ungureanu

Ce s-a întîmplat, de fapt, pe 3 iulie, în Egipt? Răspunsul din spatele detaliilor dramatice şi al interpretărilor stufoase e şocant: Islamul politic a fost respins categoric de milioane de egipteni. Frăţia Musulmană, constructorul neobosit al politicii islamice a încheiat 80 de ani de campanie şi organizare cu un fiasco total.

Răsturnarea Preşedintelui Morsi a venit după un an de guvernare în care Frăţia Musulmană a scos la lumină cel mai bine păstrat secret al politicii islamice: incapacitatea de guvernare. Frăţia Musulmană a arătat public şi concret că e o organizaţie politică sectară, provincială şi depăşită de timp. Verdictul a fost cu atît mai grav cu cît a fost rostit în Egipt, patria originară a Islamului politic. Trunchiul ramificat al mişcărilor politice islamice a pornit, în anii '20 ai secolului trecut, odată cu formarea Frăţiei Muslmane şi s-a răspîndit, din Egipt, în toată lumea arabă şi Orientul Mijlociu. Lovitura primită acasă, în leagănul islamismului, discreditează în mod fundamental istoria şi, mai ales, viitorul formulei radical musulmane ca soluţie de organizare politică. Cum s-ar zice, demontarea marelui mit politic al Islamului a avut loc la domiciliu şi în direct.

În 2011, după înlăturarea fostului preşedinte Mubarak, lunga istorie de conducere autoritară a fost abolită în Egipt şi înlocuită cu varianta democratică. De departe cea mai bine orgnaizată structură politică a ţării, Frăţia Musulmană a pus capăt politicii conspirative, a păşit în spaţiul rămas liber, a cîştigat alegerile şi a generat o administraţie de stat, după modelul democratic. În următoarele 12 luni, Frăţia Musulmană şi preşedintele Morsi au dovedit că nu înţeleg natura democraţiei în numele căreia şi prin instrumentele căreia au fost aleşi. Sub conducerea lui Morsi, Frăţia Muslmană a trecut la islamizarea vieţii publice, a exclus orice variantă de viaţă non-islamică, a redactat o Constituţie egală cu un regulament intern de existenţă islamică şi a decupat Egiptul după un contur convenabil Frăţiei Musulmne. Cu alte cuvinte, după ce au fost aduşi democratic în fruntea statului, Morsi şi Frăţia Musulmană au scos la iveală, din adîncul mentalităţii politice islamice, cel mai serios pericol pentru democraţie.

Formula construită de Morsi a pus Egiptul pe direcţia partidului-stat şi a comunicat egiptenilor că, în noua realitate de fiecare zi, nimeni nu are voie să fie de altă părere. Egiptul lansat în 12 luni de Frăţia Musulmană e un stat restrictiv dominat de definiţia „noi şi cei ca noi”, inept economic, intolerant pînă la violenţă cu minoritatea creştin-coptă (10% din populaţie) şi în mod fundamental incapabil să dezvolte o viziune - în afara politicii de subordonare şi clan. La asta au răspuns milioane de egipteni educaţi şi crescuţi într-o formulă care a scăpat complet de sub controlul etnico-religios al Islamului. Frăţia Muslmană a făcut un calcul primitiv în care lumea egipteană era datoare să stea în loc 80 de ani, aşteptînd iluminarea severă a Islamului.

Egiptul e cu totul altceva şi, după 3 iulie, o mare parte a interpretărilor pesimiste sau militante ale istoriei periferiei orientale trebuie aruncate la gunoi. În fond, tocmai contactul imitativ sau forţat (colonial) al Egiptului cu modernitatea europeană a salvat naţiunea şi a scos din joc episodul regresiv pregătit de Frăţia Muslmană. 100 de ani de colonialism franco-britanic şi 60 de ani de modernizare căznită au plantat sămînţa din care a crescut societatea pro-democratică de astăzi. Rezultatul e încă precar şi rău organizat, dar pasul înainte e uriaş. Egiptul s-a detaşat, dezvăluind în văzul lumii întregi, secretul vinovat al islamului politic şi lăsînd Siriei onoarea şi oroarea de aluneca în tenebrele teocraţiei. Însă marele eveniment din 3 iulie proneşte umbrit de o întrebare îmbrăţişată prosteşte de corul mediatic occidental şi arborată dubitativ de elita filozofiei politice europene: cum poate fi democratică o răsturnare provocată de o lovitură de stat militară? Marea victorie a mişcării pro-democratice egiptene e însoţită de culpa loviturii de stat. Observaţia e importantă şi deschide o discuţie îndelung amînată. În centrul ei se află o neînţelegere nu mai puţin periculoasă pentru democraţie: restrîngerea ordinii democratice la definiţia ei formală.

Mai întîi e vorba de de-responsabilizare. Politicienii au multe păcate, dar decuplarea de răspunderea care decurge din vot e cel mai grav. Sigur, un Preşedinte trebuie să conducă sau să încerce să conducă pe deasupra partizanatelor, dar asta nu îl face liber de răspundere. Un Preşedinte care îşi declară senin mîndria la vederea demonstraţiilor care contestă starea de lucruri din ţară e un politician laş. Un politician care răspunde unei probleme cu un clişeu şi dă bir cu fugiţii în faţa celor ce l-au ales.

De ce aleg, oare, oamenii un Preşedinte? Nu ca să-i reprezinte? Probabil că da. În orice caz, nu se va găsi nimeni care să creadă că a ales un Preşedinte pentru a se lăsa mîngîiat pe creştet sau pentru a fi încurajat, ca la meci, de la balconul Palatului Prezidenţial. Preşedinţii sau Prim Miniştrii care se declară mîndri de protestele populare răstoarnă cu capul în jos sistemele democratice. Dar, mai întîi, fac din ele o paranteză în care se pot retrage pentru a ieşi din bătaia răspunderii politice. E de ajuns pentru a denatura fundamental înţelesul de bază al democraţiei.

Şi a doua tendinţă încurajată de declaraţiile ciudate ale şefilor de stat sau guvern e un fel de a degrada democraţia. Atunci cînd trag concluzia că protestele populare sînt un semn de sănătate democratică, demnitarii reduc practic democraţia la un sport de stradă. Nu avem proteste, nu avem democraţie. Avem proteste, avem democraţie. Avem poteste furibunde, avem democraţie forte. E ridicol.

Mai întîi, pentru că sănătatea democraţiei ţine de alcătuirea ei internă. De capacitatea de a genera un sistem politic în care cetăţenii sînt suverani iar mesajele lor devin decizii. Or, demonstranţii care ies în stradă spun că tocmai această regulă e încălcată, că politicenii iau decizii care nu ţin seama de nevoile societăţii. Aşadar, urmînd părerea unor lideri ca Rousseff sau Plevneliev, ajungem la ideea că protestul celor ce spun că democraţia e încălcată întăreşte democraţia. Dar, dacă e aşa, ce se întîmplă cu cei care o încalcă? Răspunsul celor doi politicieni: comunică populaţiei că e admirabilă şi sănătoasă la cap. În plus, asta îi face mîndri pe ei, ca şefi ai sistemului care încalcă democraţia.

Altă consecinţă degradantă e alternatica pe care o presupun declaraţiile de acest gen. Căci, dacă democraţia e măsurată de numărul şi amploarea protestelor, atunci lipsa protestelor e egală cu lipsa democraţiei. Dusă mai departe, această judecată spune că diferenţa între statele nedemocratice şi statele democratice e existenţa protestelor. Nimeni nu poate spune că lucrurile stau altfel, dar poate spune că definiţia e insuficientă. E prea îngustă. Dacă asta e tot, atunci se poate înţelege că singura deosebire faţă de regimurile autoritare e că populaţia are voie să spună ce nu îi place.

Însă democraţia nu poate fi egală cu regimuri lipsite de răspundere plus proteste populare. Asemenea echivalenţe nu fac decît să întărească dezamăgirea celor ce spun adesea că trăiesc, de pildă, la fel ca în comunism doar că acum au voie să urle cît vor degeaba. Democraţia e mult mai mult decît reiese din asemenea judecăţi. De fapt, asemenea judecăţi nu reţin partea cu adevărat esenţială a democraţiei. Partea care ţine de calitatea sistemului politic, de independenţa lui şi de răspunderea asumată fără clişee şi subterfugii de politicieni.