Traian Ungureanu

Efectul imediat e micșorarea istoriei. Dacă detaliile ultrapersoanale și reflectarera lor maniacală în mediile de informare, fac istoria, atunci istoria însăși e un lucru mărunt. Cine vrea să știe pe ce lume e, nu are decît să absoarbă muntele de micro- și macro-gunoaie livrat zilnic de tabloide și televiziuni. Adevărat, multe din știrile de senzație livrate de tabloide sînt reale sau aproape reale. Dar suma lor nu face nici măcar viața personală a unei vedete, darmite istoria. Apoi, dacă preferința pentru cutare hîrtie igienică e un fapt colosal în cazul cutărei vedete, citiorul are tot dreptul să înțeleagă că și preferința lui e colosală. Iar, dacă e așa, istoria și viața în genere au înțeles: ele sînt egale cu acest gen de fapte.

Rezultă o istorie banală, ușor de controlat și, în fond, neimportantă. Istoria dispare. Doar pentru a-l face eroul unui nimic uriaș pe omul de rînd care află, totuși, că amintirile despre căruciorul noului născut regal îl fac participant la istorie. Ce ușurare! Participarea la istorie a devenit, odată cu libertățile pe care presa și le permite în numele libertății presei, un lucru atît de la îndemînă. Oricine poate fi erou. Oricine poate fi important, cu condiția să citească tabloide și să încremenească în fața televizorului. De acolo vin frenetic îndemnuri care îl încurajază pe spectator să înțeleagă odată cît de important e și ce privilegii uriașe obține, într-o clipă, doar pentru că stă și cască gura la poze cu vedete sau înregistrări cu vedete în baie.

Micșorarea istoriei în numele accesului democratic la istorie e ideea de bază, de fapt, alibiul permanent, al lumii în regia mediilor de informare - lumea în care spectatorul sau consumatorul se plasează în centrul istoriei din clipa în care se îmbibă de indiscreții sau pune mîna pe cartea de credit și cumpără ceva ce trebuie neapărat cumpărat. Sentimentul de participare la istorie e pur și simplu un fel de a nu face nimic. În spatele acestei impresii, toți cei ce fac istorie cu advărat, bine sau rău, nu mai pot fi decît impostori și membri ai unei conjurații anti-populare și anti-democratice. De aici, refrenul care condamnă politica și politicienii.

Politica și politicienii au faimă proastă și, în parte, își merită soarta. Însă cine condamnă, în principiu, politica și politicienii ar trebui să se gîndească bine. Dacă o face în numele importanței redescoperite a omului de rînd, are toate șansele să greșească. Căci, importanța omului de rînd nu mai e, azi, ce a fost în definiția ei cu adevărat democratică. Omul de rînd adus la putere în numele dreptului de a afla nerozii sau de a cumpăra produse pompate de reclamă nu participă la nimic. O asemenea ființă nu trăiește cu adevărat, de vreme ce e un obiect și anume oglinda în care își construiesc importanța de sine mediile de informare și celebritățile în căutare de notorietate nebună. Dimpotrivă, cetățeanul societăților democratice, înlocuit acum de individul zăpăcit de mașina de zgomot mediatică, era tocmai individul dotat cu capacitatea de a refuza, de a critica și de a respinge. Așadar, o persoană autonomă, nu coșul de gunoi al producătorilor de celebritate. Probabil, ar trebui să urăm noului născut și viitor rege un singur lucru: să nu aibă parte de o lume modelată de mediile de informare.

Singura știre pe care nu aveați cum s-o treceți cu vederea sună în felul următor: William și Kate au un băiat. Și toți sînt bine. Numai dumneavoastră ați sfîrșit cu o gaură în cap, pe locul în care au bătut fără pauză de masă televiziuni, ziare, radio și internet. Între Muntele Fuji și Eufrat și de la Eufrat la Muntele Fuji, nimeni nu a scăpat neinformat. Da, William și Kate au un băiat. Băiatul are 3 kilograme și 800 de grame, părinții ei au venit la spital cu un taxi negru și au plecat, după o oră, cu un taxi albastru. Spitalul se cheamă St. Mary, e o clădire obișnuită din Londra și a fost filmat fără încetare de ziariști din toată lumea, pînă cînd ușa spitalului a devenit „cea mai faimoasă ușe din lume” - cum observa pătrunzător un prezentator tv. Mai știm că și părinții lui au fost în vizită. Că vizita a durat 56 de minute. Că noul născut e al treilea în succesiunea la tronul britanic și că va fi, într-o zi, rege. Că mamele care au născut în aceași zi știu cum e să naști pe 23 iulie 2013 și de la ele știm și noi, cu ajutorul interviurilor tv, ce a simțit la naștere mama viitorului rege. Știm deasemenea că noul născut va fi dus acasă la părinții ei sau va sta acasă cu William și Kate. Că va avea sau că nu va avea guvernantă. Că va fi botezat și că va avea un nume ca toți copiii botezați. Că regii și reginele Angliei au mai avut copii care au avut copii. Că viitorul rege a fost purtat într-un coș albastru și că va fi purtat într-un cărucior. Căruciorul e tot albastru. Oare de ce?

Mai important, știm că reporterii tv au dat dovadă de eroism, stînd lipiți de spital mai bine de trei zile și trei nopți. Între faptele de eroism ale presei, nimic nu a fost mai înălțător decît minutele în care ziariștii s-au intervievat între ei, pentru a ne lămuri asupra propriei bravuri. Singurul lucru pe care nu l-am aflat și nu îl vom afla e: de ce?

De ce trebuie să fie bombardat și tîmpit un public de zeci, poate sute de milioane de oameni, în numele dreptului de a afla și de a cunoaște. O ipoteză e că, în definitiv, așa arată societățile libere: nimic nu rămîne ascuns în fața cetățeanului care are dreptul fundamental de afla primul tot ce se întîmplă în jurul lui. În acest caz, bilanțul e mizer. Știm ce culoare are căruciorul noului născut. Nu e clar ce poate face omul de rînd cu această informație obținută prin eforturile eroice ale presei, în numele libertății. Probabil, culoarea căruciorului se va așeza, alături de alte informații de asemenea calibru, în colecția de amintiri esențiale ale omului de rînd. Acolo unde se mai află, tot prin serviciile presei, culoarea preferată de Lady Gaga la șervețelele de prînz, numele cățeilor lui David Beckham și destinațiile de vacanță ale lui Brad Pitt.

Lumea se alege, astfel, cu informații la care, în lipsa libertății, n-ar fi putut năzui. Înțelegem mai bine de ce a meritat să scăpăm de tiranii. Dar mai important decît asta, explicația pe care presa o avansează tot mai insistent spune că oamenii sînt, astfel, mai aproape de lucrurile cu adevărat importante, că participă la istorie sau, chiar, că fac istorie. Abia în acest fel își dezvăluie importanța educativă și demcratică ultimele informații despre logodna șoferului regelui Spaniei sau despre lungimea piscinei hotelului în care n-a mai poposit prietena șoferului regelui Spaniei (a nu se confunda cu logodnica). Raționamentul care ține în priză bombardamentul informațional de acest tip are efecte mult mai importante decît ar fi de crezut și spune lucruri la fel de importante despre direcția unei lumi condusă de puterea extraordinară a mediilor de informare.