Traian Ungureanu

Toată lumea s-a aşezat ca la film şi aşteaptă să vadă ce se mai întîmplă cu Edward Snowden şi cu extrordinarele lui dezvăluiri despre abuzurile guvernului american. Snowden e tot pe un aeroport din Moscova, unde organizează conferinţe de presă şi povesteşte noi şi noi grozăvii, din care Statele Unite ies rău. Mai mult, Snowden lasă să se înţeleagă că va veni o zi în care va dezălui lucruri atît de grave încît americanii se vor ruga de el să tacă. Pînă atunci, Snowden, omul fugărit de tirania americană, e găzduit de autorităţile democrate ruse care se pregătresc să îi acorde azil temporar şi ulterior permisiunea de a se instala în Venezuela, Cuba, Bolivia, Ecuador sau alt paradis al libertăţii. Snowden e la adăpost. Cine îi sînt, însă, binefăcătorii? Şi cum au ajuns ei să sară în apărarea celor ce strigă pentru a face cunoscută o nedreptate? Cazul Magnitsky e un ghid potrivit.

La fel ca Edward Snowden, Sergei Magnitsky a denunţat abuzuri extraordinare ale statului, în propria lui ţară. Numai că de aici încep diferenţele. Magnitsky nu mai e în viaţă şi e foarte prosbil să fi fost omorît în bătaie de gardieni, într-o închisoare din Rusia. Snowden e în viaţă şi se pregăteşte de o şedere protejată de autorităţile ruse. Snowden va primi, foarte probabil, azil în Rusia. Magnitsky a fost recent găsit vinovat de un tribunal rus care a observat, touşi, că vinovatul nu mai e în viaţă şi a avut delicateţea de a renunţa la pedeapsa cu închisoarea pentru un defunct. Snowden e eroul universal al jurnalelor de ştiri, al documentarelor şi reportajelor de presă. Magnitsky e abia menţionat de o mass media complet confiscată de dezvăluirile lui Snowden. Snowden e un caz celebru. Magnitsky, care a trecut tot prin mîinile autorităţilor ruse, e o apariţie neclară. Publicul larg ştie tot despre curajul lui Snowden dar e ferit de detaliile cazului Magnitsky. Dacă diferenţa e întîmplătoare, ar fi de crezut că Magnitsky are, pur şi simplu, ghinion. Dar cine crede aşa ceva trăieşte într-o lume naivă în care competiţia pentru celebritate e singurul sport disponibil. Nu e, de fapt, nimic întîmplător în această diferenţă de tratament din care publicul larg iese mai rău informat şi, în orice caz, bine manipulat. Datele publice ale cazului Magnitsky dau, la un loc, o poveste monstruoasă pe care vedetismul întreţinut în jurul lui Snowden o acoperă tocmai bine.

Povestea începe în 2007, cînd poliţia rusă a pătruns, la Moscova, în birourile companiei americane Hermitage - cel mai mare fond de investiţii din Rusia. În urma raziei, poliţia a confiscat documente conţinînd situaţia fiscală a celor trei firme cu care lucra Hermitage. În aceste hîrtii se aflau datele care atestau cum şi cînd au plătit aceste trei comapnii impozite în valoare de 230 de milioane de dolari statului rus. La scurt timp după ce documentele au fost confiscate, directorii celor trei companii au fost schimbaţi şi înlocuiţi cu personaje dubioase, între altele şi pentru că suferiseră condamnări penale. Apoi, cele 230 de milioane plătite în impozite au fost înapoiate, în 24 de ore, celor trei companii. Plata s-a derulat printr-o bancă obscură condusă de un alt personaj cu dosar penal. La o săptămînă după ce banii au fost viraţi, noii şefi ai celor trei companii şi şeful băncii folosite pentru virarea banilor au plecat împreună în vacanţă. În Dubai. Unde s-au pus pe cumpărat proprietăţi.

În acest punct, intră în joc Serghei Magnitsky, avocatul companiei Hermitage. Magnitsky a urmărit traseul celor 230 de milioane de dolari şi a fost absolut convins că, odată sesizate, autorităile ruse vor pune capăt operaţiunii. Magnitsky a denunţat toată afacerea şi a atras atenţia, aşa cum o face Snowden astăzi, asupra abuzurilor comise de stat. La puţin timp după ce Magnitsky a declanşat campania, autorităţile ruse au reacţionat, dar nu aşa cum se aştepta Magnitsky. Serghei Magnitsky a fost arestat şi plasat în detenţie. Între timp, preşedintele companiei Hermitage, William Browder, a dus investigaţia mai departe şi a făcut publice lucruri uluitoare. Au devenit publice, astfel, liste de funcţionari şi inspectori fiscali ai statului care deţin vile în Rusia şi în afara Rusiei, maşini de lux, piscine şi yacht-uri - totul pe spezele unor salarii de pînă la 1000 de euro pe lună. Ce s-a întîmplat mai departe ţine de crimă, cinism şi, la fel de grav, de slăbiciunea mediilor de informare occidentale care s-au lăsat uşor convinse să se transforme în instrument de lucru al autorităţilor ruse.

Primul lucru care atrage atenţia asupra însemnătăţii cazului Snowden şi ar trebui să distragă atenţia de la picanteriile filmului de spionaj e momentul. Meteoritul Snowden a căzut cînd trebuia şi unde trebuia. Snowden a început să divulge informaţii senzaţionale în momentul în care Statele Unite şi Uniunea Europeană erau pe punctul de a deschide negocieri pentru semnarea unui nou Tratat de Liber Schimb. Tratatul ar unifica două pieţe uriaşe şi are aduce cîştiguri de sute de miliarde fiecărei părţi. Apariţia unei zone de liber-schimb euro-americane ar transforma discursurile despre unitatea euro-atlantică într-o realitate solidă. Acest nou continent comercial-economic ar redefini tot sistemul de relaţii internaţionale şi ar modifica raporturi politice în vigoare de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial.

Abia acesată colosală fuziune atlantică ar demonta aproape în totalitate istoria războiului rece. Exporturi mult înlesnite de gaze de şist americane ar subţia sau elimina dependenţa europeană de livrări de gaz din Rusia. Exporturi sporite de automobile europene pe piaţa americană ar scoate din impas industria auto europeană. În genere, acordul ar provoca un şoc anti-recesiune care ar putea pune în mişcare Europa şi ar face din Uniunea Europeană o entitate mai credibilă în plan strategic. Noua consistenţă a Europei ar stabili statura Europei în relaţiile cu Rusia şi China. După ani de eşecuri, declin şi măsuri ezitante, Europa ar primi impulsul vital pe care nu l-a putut găsi în propria viziune.

Or, cazul Snowden a aplicat, din senin, o lovitură formidabilă acestui proces, încă din faza iniţială. Coincidenţele întîmplătoare sînt întotdeauna posibile. Cu excepţia proceselor care fac istoria. Apariţia unei suspiciuni, fie ea şi neprobată, după care Statele Unite joacă dublu, ziua ca aliat şi noaptea ca tartor, a căzut ca un trăsnet. Iar trăsnetul a aprins reacţii politice şi umane colorate de frustrări, resentiment, invidie sau grandoare. Statele Unite ne spionează? Atunci, nu mai avem ce discuta! Şefi de guvern şi de stat, lideri de instituţii europene, parlamentari şi miniştri europeni au reacţionat, indiferent de culoarea politică, acuzînd America de cinism şi perfidie. Bunele relaţii ale Alianţei occidentale au fost înveninate în cîteva ore şi zile de declaraţii furioase. În cea mai mare parte, aceste ieşiri aparent justificate şi demne ascund o ipocrizie incredibilă. Doar micul sector al declaraţiilor venite de la extrema stîngă occidentală e onest. În acest punct, partizanii ostilităţii deschise faţă de Statele Unite s-au purtat, măcar, mai cinstit.

Ştirea după care Statele Unite spionează nu e, de fapt, o noutate. E o banalitate. Mai mult, ştirea după care statele, inclusiv statele occidentale, se spionează reciproc e tot o banalitate. Interceptarea şi culegerea de informaţii sînt jocuri curente ale tuturor guvernelor occidentale. Surpriza şi şocul mimate în declaraţiile liderilor europeni sînt de la un cap la altul false. Nu e de crezut că liderii francezi nu ştiu că serviciile secrete franceze spionează mediile politice şi de afaceri germane. Şi invers. Miniştrii britanici ştiu că nu trebuie să discute chestiuni oficiale pe mobil, cînd sînt la Paris. Liderii germani nu au cum să nu ştie că serviciul secret german livrează date interceptate partenerilor şi presei din alte ţări, în funcţie de efectul dorit şi de obiectivul urmărit (de pildă, relaţiile între statele din Balcani). Toată lumea ştie că marile întruniri G8 sau G20 sînt filtrate de gazde şi de invitaţi, în egală măsură. Corul de exclamaţii şi pozele demne ale demnitarilor europeni sugerează personaje care-şi descoperă subit virginitatea.

Americanii au făcut ce face toată lumea. Şi toată lumea face ce fac americanii. Cu deosebirea că nu toată lumea se pricepe la fel. Francezii, de pildă, sînt recunoscuţi, mai ales în Germania, ca maeştrii ai spionajului industrial. Însă, în genere, aşa zisul spionaj e, pur şi simplu, culegere de informaţii. Asta înseamnă că fiecare din părţile aflate în negocieri încearcă să afle mai mult şi mai repede despre poziţia celeilalte părţi. Sau care e strategia sau care vor fi temele din intervenţiile parlamentare sau care sînt părerile părţilor terţe despre o problemă sau alta.

A doua clarificare priveşte comparaţia foarte frecventă a acţiunilor denunţate de Snowden cu războiul rece. Multă lume a tras, cu naivitate sau cu rea credinţă, concluzia că americanii fac exact ce făceau sovieticii. Cei ce se grăbesc să constate că ne-am întors la anii războiului rece ştiu cu siguranţă care e diferenţa. Americanii nu încearcă să răstoarne regimurile occidentale pentru a aduce la putere partide anti-democratice şi anti-capitaliste. Şi nici nu îşi împiedică cetăţenii să călătorească liber în iadul capitalist vest-european. Activităţile americane nu caută să creeze confuzie în opinia publică occidentală şi nici nu urmăresc să incapaciteze instalaţii militare vest-europene. Cine continuă să creadă că acest gen de spionaj există şi astăzi nu greşeşete. Numai că va trebui să se intereseze de acţiunile serviciilor secrete ruse şi chineze pentru a afla mai multe detalii. Centrul de comandă pentru atacuri cyber coordonat de armata chineză e, de pildă, cît se poate de activ. Toate aceste lucruri sînt sau ar trebui să fie binecunoscute.

Însă o majoritate deprimantă, aleasă dintre politicienii şi jurnaliştii occidentali, a decis să pretindă că nu a auzit de aşa ceva. Lovitura propagandistică şi-a produs efectul. Neîncrederea s-a instalat în tabăra aliaţilor occidentali exact în clipa de dinaintea marii deschideri promise de un nou Tratat de liber schimb. Preşedinţii şi Prim Miniştrii vesteuropeni au jucat cartea indignării ipocrite şi şi-au făcut de bună seamă calcule de popularitate. Destui lideri europeni au găsit în afacerea Snowden ocazia de a ieşi, în sfîrşit, din colţul îngust în care au fost împinşi de un public sătul de austeritate şi discursuri tehnice fără efect asupra economiei. Însă, indiferent de calcul, toţi au păşit, cu sau fără ştiinţa lor, într-o capcană.

Recitalurile occidentale pe tema fiasco-ului american sînt un enorm pas înapoi. Distanţa prăpăstioasă pe care politicienii occidentali o extind cu fiecare zi izolează occidentul şi slăbeşte lumea atlantică în faţa unor rivali care n-au timp de scrupule şi indignări, exceptînd cazurile în care asemenea obiceiuri aduc beneficii de imagine. Episodul Snowden, aşa cum e el dirijat de mass media şi politicieni miopi, duce spre ruptură, acolo unde ar fi trebuit să apară interesul comun.

Statele Unite şi Europa sînt tot mai departe. Traiectoriile s-au despărţit vizibil sub administraţia Obama, dar ultimele săptămîni spun că acest proces avansează rapid. Antiamericanismul stimulat de cazul Snowden şi precipitarea ipocrită a politicienilor occidentali au compromis o situaţie şi aşa precară. Statele Unite rămîn cu dezangajarea din Europa, dar şi cu o economie în revenire, plus o situaţie energetică rezolvată de independenţa adusă de gazele de şist. Europa rămîne cu interminabila redresare economică anunţată ritual şi fără credibilitate odată la cîteva luni, plus o incapacitate de proiect vizibilă, mai ales, în eşecul politicii energetice comune. Restul ţine de un film de spionaj prost. Şi de o nouă geografie, în care Alanticul s-a lărgit.