Primul lucru care atrage atenţia asupra însemnătăţii cazului Snowden şi ar trebui să distragă atenţia de la picanteriile filmului de spionaj e momentul. Meteoritul Snowden a căzut cînd trebuia şi unde trebuia. Snowden a început să divulge informaţii senzaţionale în momentul în care Statele Unite şi Uniunea Europeană erau pe punctul de a deschide negocieri pentru semnarea unui nou Tratat de Liber Schimb. Tratatul ar unifica două pieţe uriaşe şi are aduce cîştiguri de sute de miliarde fiecărei părţi. Apariţia unei zone de liber-schimb euro-americane ar transforma discursurile despre unitatea euro-atlantică într-o realitate solidă. Acest nou continent comercial-economic ar redefini tot sistemul de relaţii internaţionale şi ar modifica raporturi politice în vigoare de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial.
Abia acesată colosală fuziune atlantică ar demonta aproape în totalitate istoria războiului rece. Exporturi mult înlesnite de gaze de şist americane ar subţia sau elimina dependenţa europeană de livrări de gaz din Rusia. Exporturi sporite de automobile europene pe piaţa americană ar scoate din impas industria auto europeană. În genere, acordul ar provoca un şoc anti-recesiune care ar putea pune în mişcare Europa şi ar face din Uniunea Europeană o entitate mai credibilă în plan strategic. Noua consistenţă a Europei ar stabili statura Europei în relaţiile cu Rusia şi China. După ani de eşecuri, declin şi măsuri ezitante, Europa ar primi impulsul vital pe care nu l-a putut găsi în propria viziune.
Or, cazul Snowden a aplicat, din senin, o lovitură formidabilă acestui proces, încă din faza iniţială. Coincidenţele întîmplătoare sînt întotdeauna posibile. Cu excepţia proceselor care fac istoria. Apariţia unei suspiciuni, fie ea şi neprobată, după care Statele Unite joacă dublu, ziua ca aliat şi noaptea ca tartor, a căzut ca un trăsnet. Iar trăsnetul a aprins reacţii politice şi umane colorate de frustrări, resentiment, invidie sau grandoare. Statele Unite ne spionează? Atunci, nu mai avem ce discuta! Şefi de guvern şi de stat, lideri de instituţii europene, parlamentari şi miniştri europeni au reacţionat, indiferent de culoarea politică, acuzînd America de cinism şi perfidie. Bunele relaţii ale Alianţei occidentale au fost înveninate în cîteva ore şi zile de declaraţii furioase. În cea mai mare parte, aceste ieşiri aparent justificate şi demne ascund o ipocrizie incredibilă. Doar micul sector al declaraţiilor venite de la extrema stîngă occidentală e onest. În acest punct, partizanii ostilităţii deschise faţă de Statele Unite s-au purtat, măcar, mai cinstit.
Ştirea după care Statele Unite spionează nu e, de fapt, o noutate. E o banalitate. Mai mult, ştirea după care statele, inclusiv statele occidentale, se spionează reciproc e tot o banalitate. Interceptarea şi culegerea de informaţii sînt jocuri curente ale tuturor guvernelor occidentale. Surpriza şi şocul mimate în declaraţiile liderilor europeni sînt de la un cap la altul false. Nu e de crezut că liderii francezi nu ştiu că serviciile secrete franceze spionează mediile politice şi de afaceri germane. Şi invers. Miniştrii britanici ştiu că nu trebuie să discute chestiuni oficiale pe mobil, cînd sînt la Paris. Liderii germani nu au cum să nu ştie că serviciul secret german livrează date interceptate partenerilor şi presei din alte ţări, în funcţie de efectul dorit şi de obiectivul urmărit (de pildă, relaţiile între statele din Balcani). Toată lumea ştie că marile întruniri G8 sau G20 sînt filtrate de gazde şi de invitaţi, în egală măsură. Corul de exclamaţii şi pozele demne ale demnitarilor europeni sugerează personaje care-şi descoperă subit virginitatea.
Americanii au făcut ce face toată lumea. Şi toată lumea face ce fac americanii. Cu deosebirea că nu toată lumea se pricepe la fel. Francezii, de pildă, sînt recunoscuţi, mai ales în Germania, ca maeştrii ai spionajului industrial. Însă, în genere, aşa zisul spionaj e, pur şi simplu, culegere de informaţii. Asta înseamnă că fiecare din părţile aflate în negocieri încearcă să afle mai mult şi mai repede despre poziţia celeilalte părţi. Sau care e strategia sau care vor fi temele din intervenţiile parlamentare sau care sînt părerile părţilor terţe despre o problemă sau alta.
A doua clarificare priveşte comparaţia foarte frecventă a acţiunilor denunţate de Snowden cu războiul rece. Multă lume a tras, cu naivitate sau cu rea credinţă, concluzia că americanii fac exact ce făceau sovieticii. Cei ce se grăbesc să constate că ne-am întors la anii războiului rece ştiu cu siguranţă care e diferenţa. Americanii nu încearcă să răstoarne regimurile occidentale pentru a aduce la putere partide anti-democratice şi anti-capitaliste. Şi nici nu îşi împiedică cetăţenii să călătorească liber în iadul capitalist vest-european. Activităţile americane nu caută să creeze confuzie în opinia publică occidentală şi nici nu urmăresc să incapaciteze instalaţii militare vest-europene. Cine continuă să creadă că acest gen de spionaj există şi astăzi nu greşeşete. Numai că va trebui să se intereseze de acţiunile serviciilor secrete ruse şi chineze pentru a afla mai multe detalii. Centrul de comandă pentru atacuri cyber coordonat de armata chineză e, de pildă, cît se poate de activ. Toate aceste lucruri sînt sau ar trebui să fie binecunoscute.
Însă o majoritate deprimantă, aleasă dintre politicienii şi jurnaliştii occidentali, a decis să pretindă că nu a auzit de aşa ceva. Lovitura propagandistică şi-a produs efectul. Neîncrederea s-a instalat în tabăra aliaţilor occidentali exact în clipa de dinaintea marii deschideri promise de un nou Tratat de liber schimb. Preşedinţii şi Prim Miniştrii vesteuropeni au jucat cartea indignării ipocrite şi şi-au făcut de bună seamă calcule de popularitate. Destui lideri europeni au găsit în afacerea Snowden ocazia de a ieşi, în sfîrşit, din colţul îngust în care au fost împinşi de un public sătul de austeritate şi discursuri tehnice fără efect asupra economiei. Însă, indiferent de calcul, toţi au păşit, cu sau fără ştiinţa lor, într-o capcană.
Recitalurile occidentale pe tema fiasco-ului american sînt un enorm pas înapoi. Distanţa prăpăstioasă pe care politicienii occidentali o extind cu fiecare zi izolează occidentul şi slăbeşte lumea atlantică în faţa unor rivali care n-au timp de scrupule şi indignări, exceptînd cazurile în care asemenea obiceiuri aduc beneficii de imagine. Episodul Snowden, aşa cum e el dirijat de mass media şi politicieni miopi, duce spre ruptură, acolo unde ar fi trebuit să apară interesul comun.
Statele Unite şi Europa sînt tot mai departe. Traiectoriile s-au despărţit vizibil sub administraţia Obama, dar ultimele săptămîni spun că acest proces avansează rapid. Antiamericanismul stimulat de cazul Snowden şi precipitarea ipocrită a politicienilor occidentali au compromis o situaţie şi aşa precară. Statele Unite rămîn cu dezangajarea din Europa, dar şi cu o economie în revenire, plus o situaţie energetică rezolvată de independenţa adusă de gazele de şist. Europa rămîne cu interminabila redresare economică anunţată ritual şi fără credibilitate odată la cîteva luni, plus o incapacitate de proiect vizibilă, mai ales, în eşecul politicii energetice comune. Restul ţine de un film de spionaj prost. Şi de o nouă geografie, în care Alanticul s-a lărgit.