Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Delegația basarabeană la Paris: (de la stg. la dr.) Ion Codreanu, Sergiu Cujbă, Ion Pelivan și Gheorghe Năstase (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Delegația basarabeană la Paris: (de la stg. la dr.) Ion Codreanu, Sergiu Cujbă, Ion Pelivan și Gheorghe Năstase (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Anii 1917-1919 au dat naștere nu doar unei generații remarcabile de politicieni basarabeni, care judecând nuanțat contextul dificil al războiului mondial și revoluției ruse, vor readuce Basarabia în spațiul românesc reîntregit, dar și celei mai strălucite pleiade de diplomați, care s-au implicat decisiv în lupta pentru recunoașterea internațională a Unirii la Conferința de Pace de la Paris. Această acțiune diplomatică a Chișinăului la cel mai mare for diplomatic al timpului a fost axată pe trei direcții importante: 1. Susținerea cu argumente, hărți, studii și cercetări a eforturilor delegației române în apărarea drepturilor asupra Basarabiei; 2. Lupta diplomatică și propagandistică împotriva cercurilor emigrației ruse, dar în mod special contra „delegației basarabene”, reprezentată de A. Krupenski, A. Schmidt și V. Țîganko, care pledau cauza și drepturile rusești în problema Basarabiei; 3. Opera de informare a opiniei publice și a mediului diplomatic cu privire situația din Basarabia și promovarea drepturilor românești asupra provinciei în cercurile politice competente.

Corespondența dintre Ion Pelivan și Ion Inculeț (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Corespondența dintre Ion Pelivan și Ion Inculeț (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Detaliile acestei implicări diplomatice a Chișinăului ne sunt cunoscute din vasta corespondență a lui Ion Pelivan cu „fruntașii unioniști basarabeni” Ion Inculeț, ministrul Basarabiei în guvernul român, Daniel Ciugureanu, ministru delegat pentru administrarea Basarabiei, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, Paul Gore etc., care va fi publicată la scurt timp după întoarcerea lui Pelivan de la Paris.

După cum menționam și în alte articole în cadrul delegației României la Conferința de la Paris a fost inclus, la recomandările lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, distinsul politician și om de stat al Basarabiei, Ion Pelivan, unul din cei mai importanți reprezentanți ai mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918. Ion Pelivan a activat în capitala Franței între 9 februarie 1919 și luna mai 1920, unde a desfășurat o intensă activitate de inițiere a cercurilor diplomatice și politice, dar și a opiniei publice europene în problema Basarabiei.

Ion Inculeț (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Ion Inculeț (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

În același timp, pentru a contracara activitatea emigrației ruse, precum și pentru a întări poziția delegației românești și a celei basarabene, Inculeț și Ciugureanu au decis trimiterea la Paris a câtorva delegați, care să reprezinte diferite categorii sociale ale Basarabiei. Astfel, în iulie 1919, în capitala Franței soseau „Moș” Ion Codreanu, țăran din satul Ștefănești, fost deputat al Sfatului Țării și reprezentant al congresului țărănesc Pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cercurilor intelectuale și studentul Gheorghe Năstase, delegat al studențimii basarabene, care l-au susținut pe I. Pelivan în apărarea intereselor Basarabiei. Aceștia s-au aflat la Paris aproape două luni, prezentându-se mai multor delegați francezi, italieni și unui delegat englez, cărora le-au oferit câte un memoriu în chestiunea Basarabiei și vizitând redacțiile marilor cotidiene franceze. Împreună cu Pelivan, delegații basarabeni au pledat împotriva ideii de plebiscit în Basarabia, menționând într-un memoriu redactat în septembrie 1919, că „plebiscitul nu ar fi mai mult justificat în Basarabia decât în Polonia și Finlanda...pentru că în Basarabia o națiune autonomă forma majoritatea absolută a populație”.

Daniel Ciugureanu (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Daniel Ciugureanu (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

În timpul aflării la Paris, membrii delegației au distribuit câteva mii de exemplare ale memoriului și au reușit să se întâlnească cu peste treizeci de membri ai Conferinței de Pace și oameni politici ai Franței, unii care până atunci refuzaseră orice întrevedere de acest gen. După ce au revenit la Chișinău, membrii delegației basarabene au oferit un amplu interviu ziarului „Sfatului Țării”, în care printre altele au declarat: „La Conferința Păcii nu toți își dădeau seama ce este chestiunea Basarabiei. Toți spuneau că Basarabia este românească, în același timp nimeni nu venea din Basarabia ca să confirme acest lucru. Cei trimiși în Basarabia arătau și accentuau caracterul ei românesc. Dar mai trebuia să vie cineva din Basarabia ca să arate spiritele basarabenilor așa cum sunt ele, nu prin prisma trimișilor pentru anchetă. De aceea, datorită curiozității tuturora de a vedea oameni aidoma din Basarabia, delegația a avut un succes foarte mare”.

Paul Gore (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)
Paul Gore (Foto: Centrul de Cultură și Istorie Militară, Chișinău)

Un rol important în susținerea delegației basarabene l-au avut cercetările lui Paul Gore, primul președinte al Partidului Național Moldovenesc, și ale lui Petre Cazacu, Director General al Republicii Democratice Moldovenești, ambele bazate pe date statistice, inclusiv rusești. Deosebit de valoroasă din acest punct de vedere a fost lucrarea lui Paul Gore - „Plebiscitul în Basarabia”, care apărea în momentul când delegația rusă lansa la Paris ideea plebiscitului. Prin date statistice și numeroase exemple din istorie documentate, el a combătut ideea plebiscitului, arătând absurditatea lui într-un ținut cu 80 % analfabeți și în care națiunea rusă nu era reprezentată decât de 54 154 oameni față de cele trei milioane de locuitori. „Nu de plebiscit are nevoie Basarabia, conchidea Gore, ci de muncă producătoare serioasă și tenace, de liniște sufletească și de siguranța situației”. Pentru a face cunoscut opiniei publice din Franța despre drepturile României asupra Basarabiei și problema plebiscitului, P. Gore a publicat și în limba franceză două broșuri, elaborate împreună cu Petre Cazacu. Una, despre drepturile României asupra Basarabiei, va fi trimisă lui Ionel I.C. Brătianu, alta, despre imposibilitatea plebiscitului, va ajunge la Vladimir Herța, „în care prin citate din diferiți autori ruși și străini, dovedesc că Basarabia este pământ românesc”.

Conștienți de dificultățile întâlnite de Ion Pelivan la Paris, de eforturile depuse pentru a contracara acțiunile și propaganda antiromânească, liderii basarabeni nu doar că l-au susținut prin diverse mijloace și publicații, dar în repetate rânduri și-au arătat disponibilitatea de a veni în capitala Franței. În acest context, la 10 iunie 1919, Inculeț îi scria lui Pelivan: „Poate ar fi bine să plece acolo Halippa ca să te ajute pe dumneata în a-i combate pe ticăloși. Halippa ne este nouă foarte necesar aici, însă dacă crezi că ți-ar fi de folos și te-ar ajuta, atunci, comunică-ne și el va veni”. Cu altă ocazie, la 7 august, Inculeț îl anunța pe Pelivan că „la noi, în comitetul din Chișinău, s-a discutat ideea și s-a luat hotărârea venirii mele la Paris. În calitatea mea de membru al Constituantei ruse, aș fi putut fi ca o contrapondere pentru Slonin. Mi-am exprimat părerea că prezența mea la Paris n-ar aduce folos. Dar dacă calitatea mea de fost ales în Constituanta Rusă ar putea aduce folos, eu aș veni la Paris. Care-i părerea d-tale”?

După o consfătuire cu membrii delegației române, el răspundea că evoluția spectaculoasă a lui Pelivan timp de un an, „de la extrema stângă din Petrograd la extrema dreaptă din România, putea să devină ținta unor atacuri violente din partea adversarilor noștri și în loc de ajutor, ar putea să ne încurce și să ne îngreuneze situația și mai mult”. Inculeț a înțeles situația și n-a mai venit la Paris.

În anumite perioade ale desfășurării Conferinței, pentru scurt timp s-au aflat la Paris, asistându-l pe Ion Pelivan, Vasile Stroescu (iulie-august 1919) și mai ales Daniel Ciugureanu (octombrie-noiembrie 1919).

Tărăgănarea recunoașterii Unirii Basarabiei cu România de către Marile Puteri a menținut o anumită tensiune în viața social-politică din provincie. Semnalând acest fapt, Inculeț îi scria la 7 mai 1919 lui Pelivan: „Alegerile au fost amânate pentru 28-30 iulie, dar, probabil, vor fi amânate și mai departe, până va hotărî Conferința de Pace definitiv hotarele noastre”. Trei lui mai târziu, într-o altă scrisoare, Inculeț declara că „...în Basarabia situația e instabilă din cauza că nu e lămurit la Paris”.

Intransigența lui Ionel Brătianu și ezitările Puterilor Aliate în privința recunoașterii alipirii Basarabiei la România, împingeau liderii basarabeni spre căutarea unor soluții și în afara Conferinței de Pace. Spre exemplu, Daniel Ciugureanu scria lui Pelivan la 10 iunie 1919 că „acum când noi suntem atât de prost tratați de aliații noștri, când s-a văzut că sentimentalismul nu are loc în politică...n-ar fi rău, credem noi, dacă la Paris s-ar cunoaște că nu este exclusă o înțelegere între noi și ucraineni, bulgari, bolșevici și cu oricine poftești, în caz dacă această înțelegere ne-ar ajuta la ajungerea scopului nostru – unitatea națională”. Anume în aceste căutări, apare ideea susținerii ucrainenilor în lupta pentru crearea statului lor național, care acum, peste o sută de ani, pare mai actuală ca niciodată. La 10 iunie 1919 Ciugureanu îl îndemna pe Pelivan: „Să te gândești la ideea care ne-a venit nouă și care găsește mulți apărători. Este ideea formării unui stat ucrainean care prin situația lui geografică, ne-ar servi foarte mult în contra aspirațiunilor rușilor care, suntem siguri, nu vor uita niciodată că Basarabia a scăpat de sub oblăduirea lor”.

Reprimarea aspirațiilor de constituire a statului național ucrainean și instaurare puterii bolșevice la Kiev, a determinat o reorientare a viziunilor oamenilor politici basarabeni, în concordanță cu schimbarea atitudinii Marilor Puteri față de statele limitrofe Rusiei Sovietice. După cum scria Inculeț la începutul anului 1920: „Acuma este momentul potrivit de luptă pentru recunoașterea Basarabiei...politica aliaților a dat în Rusia faliment. Odată cu înfrângerea lui Denikin și cu apropierea bolșevicilor de Nistru, aliații trebuie să se grăbească să recunoască Basarabia ca aparținând României. Această recunoaștere ar pune capăt oricărei propagande antiromânești în Basarabia și atunci România ar putea apăra cu mare succes linia Nistrului”.

Efortul diplomatic al delegației basarabene, schimbările politice de la București, deopotrivă cu realizarea primelor alegeri în Basarabia, care au avut caracterul unui scrutin plebiscitar, și mai ales eșecul armatelor lui Denikin, care practic punea capăt intervenției aliate în Rusia, au creat la sfârșitul anului 1919 – începutul anului 1920, premisele unei soluționări favorabile pentru România a problemei Basarabiei la Paris.

Dezbaterile dintr-un Comitet al Conferinței de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Dezbaterile dintr-un Comitet al Conferinței de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Din momentul votării Unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 și până la sfârșitul Primului Război Mondial, Puterile Aliate occidentale n-au pus la îndoială acest fapt împlinit al acțiunii politice românești, considerându-l un efect al dreptului la autodeterminare, pe care l-au încurajat și prin recunoașterea caracterului românesc al provinciei. Ezitările Aliaților în recunoașterea internațională formală a acestui act au început odată cu demararea tratativelor de pace și speranțele (utopice uneori) răsturnării regimului bolșevic, care ar fi reîntors Rusia în concertul european.

Delegația Statelor Unite a creat un organism special – Inquiry Commission - pentru studierea problemelor teritoriale de la Conferință cu mult timp înaintea ajungerii la Paris. Comisia a colaborat în chestiunile românești cu Departamentul de Informații Politice al Foreign Office-ului britanic (Ministerul de Externe al Marii Britanii – n.a.), care era condus de Sir William Tyrel. Pe lângă colaborarea cu britanicii, comisia americană l-a consultat, în mai multe rânduri, pe cunoscutul geograf francez Emmanuel de Martonne. Americanii, ca și englezii, au susținut într-o primă fază, integritatea Imperiului Austro-Ungar și ideea creării unei federații balcanice.

Emmanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Emmanuel de Martonne (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Problemele românești au fost analizate în cadrul secțiunilor privind monarhia dualistă, Balcanii și România. Asupra României au fost întocmite 13 rapoarte, comisia recomandând ca „România Mare” să includă următoarele teritorii: 1. Toată Basarabia rusă, care avea o populație predominant românească; 2. Regiunea populată de români a Bucovinei; 3. Toată Transilvania; 4. Circa 2/3 din Banat; 5. Restabilirea, cu o foarte mică modificare, a frontierei româno-bulgare existente după al doilea război balcanic (1913).

Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; „Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia provinciei”. Experții americani, ca și cei britanici, au fost călăuziți, în considerațiile lor, de două principii ale dreptului internațional: dreptul popoarelor la autodeterminare și criteriul etnic, pronunțându-se pentru includerea în statul român a zonelor locuite în majoritate de români. Deciziile finale asupra frontierelor românești urmau să fie lăsate pe seama Conferinței de Pace.

Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. Delegatul britanic, Eyre Crowe, a declarat în cadrul şedinţei că ar fi important să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a putea evita pe viitor o învinuire din partea guvernului rus că Aliaţii au profitat de situaţia ei critică pentru a o lipsi de unele teritorii. „România, concluziona E. Crowe, ar fi putut obţine mai mult din ceea ce cere, numai că pentru aceasta considerentele etnice şi naţionale trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a teritoriului Basarabiei”. Reprezentantul francez Jules Laroche a aprobat, fără rezerve, această propunere ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate. Arătând că toţi delegaţii au recunoscut că românii constituie majoritatea în această provincie, Laroche considera că, totuși, Comitetul nu poate ignora elementul istoric: „Basarabia, care din punct de vedere geografic este românească, a fost de două ori alipită de Rusia prin forță, ultima ocazie a fost după 1878. De atunci populația rusească a Basarabiei a fost înmulțită artificial prin imigrări administrative”.

E. Crowe a opinat că aprecierile istorice sunt importante, dar interoga comitetul dacă poate desconsidera frontierele existente în prezent. Acesta propunea o soluție unică pentru Basarabia, prin introducerea „garanțiilor pentru protecția locuitorilor români”. Laroche considera că din toate teritoriile aflate în discuția comitetului, „Basarabia este singură care în perioada de față aparține României și relativ la care România poate înainta revendicări nu numai naționale, dar și reale pretenții istorice. Basarabia este o provincie aparte, care a fost îndepărtată de la un stat aparte. Drept rezultat reîntoarcerea ei acestui stat, adică României, ar putea să nu creeze dificultăți cu Rusia în viitor”.

Într-o scrisoare a lui Al. Lapedatu, om de cultură român, emigrat în Franța, adresată lui N. Iorga la 6 aprilie 1919, sunt captate cu abilitate trăsăturile și predispozițiile comitetului pentru chestiunile românești: „Din partea Franței – Tardieu cunoaște tot, Laroche, este diplomat și nu cunoaște prea multe, dar este util; Din partea Italiei – Vanutelli și Marino sunt diplomați. Au fost conduși de principiul să susțină pe unguri împotriva românilor, și pe români împotriva ungurilor. Din partea Angliei – Leeper este secretarul particular al lui Lloyd George și stă sub unghiul lui Scotus Viator care susține împărțirea Banatului și lăsarea către unguri a Sătmarului, Oradei și Aradului. Din partea SUA – Day este profesor universitar, etnograf, Seymour este istoric, ambii serioși, binevoitori, dar vor o pace bună și pentru dușmani; cererile noastre li se păreau exagerate. Se preocupă mult de alogenii din România. De Martonne, ca reprezentant a lui Tardieu, a fost adevăratul conducător al Comisiei și cel care a reprezentat și luptat în Comisiune pentru revendicările noastre”.

După discuţii îndelungate, Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea reunirii Basarabiei cu România, rezervându-şi dreptul de a lua o hotărâre clară atunci când, după ce va termina examinarea diferitelor revendicări româneşti, va încerca o soluţie de ansamblu. La 5 martie 1919, Laroche, printr-o formulă acceptată de reprezentanţii britanici şi americani, făcea cunoscut Consiliului Suprem următoarea declaraţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţa pentru reataşarea (rattachement) Basarabiei la România”.

Pozițiile Marilor Puteri în problema Basarabiei variau și erau influențate de contextul general al discuțiilor de la Conferință, de evoluția situației din Rusia și de conflictul dintre principiile „realismului politic” (realpolitik) și cele ale dreptului la autodeterminare, care adeseori erau aplicate diferențiat, în funcție de interesele Aliaților. Franța, în linii generale, trecând peste animozitatea personală dintre G. Clemenceau și I. Brătianu, susținea cauza românească, subliniind caracterul istoric și etnografic ce stătea la baza Unirii Basarabiei cu România, „răpită de ruși la 1812 prin forța armelor”. Soldații francezi au întărit contingentele românești din Basarabia spre a o apăra de incursiunile de peste Nistru ale ucrainenilor, căzuți din nou sub influența bolșevică. Generalul Henry Berthelot, fostul șef al misiunii militare franceze în România, printr-o telegramă adresată lui Clemenceau își exprima opinia că Aliații nu sunt sinceri cu România, dorind să o înlăture de la negocierile de pace: „românii au îmbrățișat cauza Antantei de bună voie și nu trebuie acuzată că a fost obligată să încheie pacea. Ea n-a avut în spatele ei Franța, precum Serbia. Guvernul român a declarat din nou război Germaniei și ni s-a alăturat”. Berthelot considera că dacă se va da românilor satisfacțiile la care ei au dreptul și se vor respecta angajamentele, România va fi cel mai fidel aliat al Franței în această regiune, „unde ne vom afla ca la noi acasă”.

Diplomația britanică a fost influențată în luarea deciziilor sale privind Basarabia din două direcții. Prima direcție a fost conturată de studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919, pe care l-am menționat mai sus. Apreciind că bazele recomandărilor studiului sunt determinate de „considerente etnice, economice, geografice și politice”, comisia britanică punea trei condiții pentru recunoașterea Unirii Basarabiei cu România: a. baza separării Basarabiei de Rusia va fi principiul etnic, nu o ocupare militară a provinciei de România în defavoarea Rusiei; b. nu se va face nimic pentru a prejudicia interesele economice sau alte interese vitale ale Rusiei cu România în această privință; c. minorităților naționale din Basarabia li se vor asigura, prin garanții internaționale, autonomie culturală și locală.

Opinia experților britanici de la Conferință a fost întărită în ianuarie 1920 de Direcția Secției Istorice a Foreign Office (condusă de G. W. Prothero), care împreună cu Divizia de Informații Militare a War Office-ului (Ministerul de Război – n.a.), au elaborat Documentul 51 – Bessarabia (50 de pagini). Conceput în cinci capitole – geografie fizică și politică, istorie politică, condiții sociale și politice, condiții economice, autorități și hărți – documentul se impunea prin seriozitatea cu care instituțiile diplomatice și de intelligence britanice abordau problema Basarabiei, înclinând balanța deciziilor diplomatice în favoarea României.

Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Poziția diplomației americane la Conferință era puternic influențată de cele Paisprezece Puncte, enunțate de președintele W. Wilson la începutul anului 1918. Punctul 6 al acestui document, cu referință la Rusia și implicit la Basarabia, stipula: „evacuarea întregului teritoriu rusesc și o rezolvare a tuturor chestiunilor ce afectează Rusia în așa măsură încât să asigure cea mai bună și mai liberă cooperare cu alte națiuni ale lumii pentru ca ea să obțină liber posibilități de autodeterminare independentă a propriei sale dezvoltări politici și a politicii naționale”.

Între timp, schimbarea contextului politic și militar, determina Departamentul de Stat, prin Memorandumul Cobb-Lippman din 29 octombrie 1918 să constate alterarea prevederilor, „România fiind pe punctul de a câștiga de acum Basarabia”. Memorandumul sublinia că „prima chestiune este dacă teritoriul rusesc este același cu teritoriul ce a aparținut fostului Imperiu rusesc”.

Cele 14 Puncte ale lui W. Wilson în presa timpului (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Cele 14 Puncte ale lui W. Wilson în presa timpului (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Pornind de la aceste realități, raportul Inquiry Commission întocmea la 21 ianuarie 1919 următoarele recomandări pentru președintele Wilson și plenipotențiarii de la Conferință: „Basarabia să fie alipită la Statul Român. Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. XIV până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei. Ideea de a detașa extremitățile nordice și sud-estică (respectiv Hotin și Akkerman) și a le da Ucrainei este imprudentă, pentru că aceasta ar pune capăt unei provincii istorice și s-ar părăsi o bună frontieră naturală, râul Nistru”.

Mai mult decât atât, Basarabia parcursese toate etapele ce justificau recunoașterea Unirii – autonomie în raport cu Rusia, declararea independenței la 24 ianuarie 1918 și votarea alipirii la România la 27 martie – chestiuni care corespundeau principiului autodeterminării, enunțat de W. Wilson. Cu toate acestea, delegația americană considera că problema Basarabiei nu-și putea găsi loc în tratativele de pace, deoarece România și Rusia erau țări neostile învingătorilor.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG