1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Din momentul votării Unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 și până la sfârșitul Primului Război Mondial, Puterile Aliate occidentale n-au pus la îndoială acest fapt împlinit al acțiunii politice românești, considerându-l un efect al dreptului la autodeterminare, pe care l-au încurajat și prin recunoașterea caracterului românesc al provinciei. Ezitările Aliaților în recunoașterea internațională formală a acestui act au început odată cu demararea tratativelor de pace și speranțele (utopice uneori) răsturnării regimului bolșevic, care ar fi reîntors Rusia în concertul european.

Delegația Statelor Unite a creat un organism special – Inquiry Commission - pentru studierea problemelor teritoriale de la Conferință cu mult timp înaintea ajungerii la Paris. Comisia a colaborat în chestiunile românești cu Departamentul de Informații Politice al Foreign Office-ului britanic (Ministerul de Externe al Marii Britanii – n.a.), care era condus de Sir William Tyrel. Pe lângă colaborarea cu britanicii, comisia americană l-a consultat, în mai multe rânduri, pe cunoscutul geograf francez Emmanuel de Martonne. Americanii, ca și englezii, au susținut într-o primă fază, integritatea Imperiului Austro-Ungar și ideea creării unei federații balcanice.

Problemele românești au fost analizate în cadrul secțiunilor privind monarhia dualistă, Balcanii și România. Asupra României au fost întocmite 13 rapoarte, comisia recomandând ca „România Mare” să includă următoarele teritorii: 1. Toată Basarabia rusă, care avea o populație predominant românească; 2. Regiunea populată de români a Bucovinei; 3. Toată Transilvania; 4. Circa 2/3 din Banat; 5. Restabilirea, cu o foarte mică modificare, a frontierei româno-bulgare existente după al doilea război balcanic (1913).

Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componenţa Moldovei; „Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia provinciei”. Experții americani, ca și cei britanici, au fost călăuziți, în considerațiile lor, de două principii ale dreptului internațional: dreptul popoarelor la autodeterminare și criteriul etnic, pronunțându-se pentru includerea în statul român a zonelor locuite în majoritate de români. Deciziile finale asupra frontierelor românești urmau să fie lăsate pe seama Conferinței de Pace.

Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. Delegatul britanic, Eyre Crowe, a declarat în cadrul şedinţei că ar fi important să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a putea evita pe viitor o învinuire din partea guvernului rus că Aliaţii au profitat de situaţia ei critică pentru a o lipsi de unele teritorii. „România, concluziona E. Crowe, ar fi putut obţine mai mult din ceea ce cere, numai că pentru aceasta considerentele etnice şi naţionale trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a teritoriului Basarabiei”. Reprezentantul francez Jules Laroche a aprobat, fără rezerve, această propunere ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate. Arătând că toţi delegaţii au recunoscut că românii constituie majoritatea în această provincie, Laroche considera că, totuși, Comitetul nu poate ignora elementul istoric: „Basarabia, care din punct de vedere geografic este românească, a fost de două ori alipită de Rusia prin forță, ultima ocazie a fost după 1878. De atunci populația rusească a Basarabiei a fost înmulțită artificial prin imigrări administrative”.

E. Crowe a opinat că aprecierile istorice sunt importante, dar interoga comitetul dacă poate desconsidera frontierele existente în prezent. Acesta propunea o soluție unică pentru Basarabia, prin introducerea „garanțiilor pentru protecția locuitorilor români”. Laroche considera că din toate teritoriile aflate în discuția comitetului, „Basarabia este singură care în perioada de față aparține României și relativ la care România poate înainta revendicări nu numai naționale, dar și reale pretenții istorice. Basarabia este o provincie aparte, care a fost îndepărtată de la un stat aparte. Drept rezultat reîntoarcerea ei acestui stat, adică României, ar putea să nu creeze dificultăți cu Rusia în viitor”.

Într-o scrisoare a lui Al. Lapedatu, om de cultură român, emigrat în Franța, adresată lui N. Iorga la 6 aprilie 1919, sunt captate cu abilitate trăsăturile și predispozițiile comitetului pentru chestiunile românești: „Din partea Franței – Tardieu cunoaște tot, Laroche, este diplomat și nu cunoaște prea multe, dar este util; Din partea Italiei – Vanutelli și Marino sunt diplomați. Au fost conduși de principiul să susțină pe unguri împotriva românilor, și pe români împotriva ungurilor. Din partea Angliei – Leeper este secretarul particular al lui Lloyd George și stă sub unghiul lui Scotus Viator care susține împărțirea Banatului și lăsarea către unguri a Sătmarului, Oradei și Aradului. Din partea SUA – Day este profesor universitar, etnograf, Seymour este istoric, ambii serioși, binevoitori, dar vor o pace bună și pentru dușmani; cererile noastre li se păreau exagerate. Se preocupă mult de alogenii din România. De Martonne, ca reprezentant a lui Tardieu, a fost adevăratul conducător al Comisiei și cel care a reprezentat și luptat în Comisiune pentru revendicările noastre”.

După discuţii îndelungate, Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea reunirii Basarabiei cu România, rezervându-şi dreptul de a lua o hotărâre clară atunci când, după ce va termina examinarea diferitelor revendicări româneşti, va încerca o soluţie de ansamblu. La 5 martie 1919, Laroche, printr-o formulă acceptată de reprezentanţii britanici şi americani, făcea cunoscut Consiliului Suprem următoarea declaraţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţa pentru reataşarea (rattachement) Basarabiei la România”.

Pozițiile Marilor Puteri în problema Basarabiei variau și erau influențate de contextul general al discuțiilor de la Conferință, de evoluția situației din Rusia și de conflictul dintre principiile „realismului politic” (realpolitik) și cele ale dreptului la autodeterminare, care adeseori erau aplicate diferențiat, în funcție de interesele Aliaților. Franța, în linii generale, trecând peste animozitatea personală dintre G. Clemenceau și I. Brătianu, susținea cauza românească, subliniind caracterul istoric și etnografic ce stătea la baza Unirii Basarabiei cu România, „răpită de ruși la 1812 prin forța armelor”. Soldații francezi au întărit contingentele românești din Basarabia spre a o apăra de incursiunile de peste Nistru ale ucrainenilor, căzuți din nou sub influența bolșevică. Generalul Henry Berthelot, fostul șef al misiunii militare franceze în România, printr-o telegramă adresată lui Clemenceau își exprima opinia că Aliații nu sunt sinceri cu România, dorind să o înlăture de la negocierile de pace: „românii au îmbrățișat cauza Antantei de bună voie și nu trebuie acuzată că a fost obligată să încheie pacea. Ea n-a avut în spatele ei Franța, precum Serbia. Guvernul român a declarat din nou război Germaniei și ni s-a alăturat”. Berthelot considera că dacă se va da românilor satisfacțiile la care ei au dreptul și se vor respecta angajamentele, România va fi cel mai fidel aliat al Franței în această regiune, „unde ne vom afla ca la noi acasă”.

Diplomația britanică a fost influențată în luarea deciziilor sale privind Basarabia din două direcții. Prima direcție a fost conturată de studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919, pe care l-am menționat mai sus. Apreciind că bazele recomandărilor studiului sunt determinate de „considerente etnice, economice, geografice și politice”, comisia britanică punea trei condiții pentru recunoașterea Unirii Basarabiei cu România: a. baza separării Basarabiei de Rusia va fi principiul etnic, nu o ocupare militară a provinciei de România în defavoarea Rusiei; b. nu se va face nimic pentru a prejudicia interesele economice sau alte interese vitale ale Rusiei cu România în această privință; c. minorităților naționale din Basarabia li se vor asigura, prin garanții internaționale, autonomie culturală și locală.

Opinia experților britanici de la Conferință a fost întărită în ianuarie 1920 de Direcția Secției Istorice a Foreign Office (condusă de G. W. Prothero), care împreună cu Divizia de Informații Militare a War Office-ului (Ministerul de Război – n.a.), au elaborat Documentul 51 – Bessarabia (50 de pagini). Conceput în cinci capitole – geografie fizică și politică, istorie politică, condiții sociale și politice, condiții economice, autorități și hărți – documentul se impunea prin seriozitatea cu care instituțiile diplomatice și de intelligence britanice abordau problema Basarabiei, înclinând balanța deciziilor diplomatice în favoarea României.

Poziția diplomației americane la Conferință era puternic influențată de cele Paisprezece Puncte, enunțate de președintele W. Wilson la începutul anului 1918. Punctul 6 al acestui document, cu referință la Rusia și implicit la Basarabia, stipula: „evacuarea întregului teritoriu rusesc și o rezolvare a tuturor chestiunilor ce afectează Rusia în așa măsură încât să asigure cea mai bună și mai liberă cooperare cu alte națiuni ale lumii pentru ca ea să obțină liber posibilități de autodeterminare independentă a propriei sale dezvoltări politici și a politicii naționale”.

Între timp, schimbarea contextului politic și militar, determina Departamentul de Stat, prin Memorandumul Cobb-Lippman din 29 octombrie 1918 să constate alterarea prevederilor, „România fiind pe punctul de a câștiga de acum Basarabia”. Memorandumul sublinia că „prima chestiune este dacă teritoriul rusesc este același cu teritoriul ce a aparținut fostului Imperiu rusesc”.

Pornind de la aceste realități, raportul Inquiry Commission întocmea la 21 ianuarie 1919 următoarele recomandări pentru președintele Wilson și plenipotențiarii de la Conferință: „Basarabia să fie alipită la Statul Român. Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. XIV până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei. Ideea de a detașa extremitățile nordice și sud-estică (respectiv Hotin și Akkerman) și a le da Ucrainei este imprudentă, pentru că aceasta ar pune capăt unei provincii istorice și s-ar părăsi o bună frontieră naturală, râul Nistru”.

Mai mult decât atât, Basarabia parcursese toate etapele ce justificau recunoașterea Unirii – autonomie în raport cu Rusia, declararea independenței la 24 ianuarie 1918 și votarea alipirii la România la 27 martie – chestiuni care corespundeau principiului autodeterminării, enunțat de W. Wilson. Cu toate acestea, delegația americană considera că problema Basarabiei nu-și putea găsi loc în tratativele de pace, deoarece România și Rusia erau țări neostile învingătorilor.

Aminteam în articolele precedente, că asupra Conferinței de la Paris a exercitat un anumit timp presiune „Conferința politică rusă”, care prin notele din 22 martie, 24 iulie, 25 septembrie, 25 noiembrie și expunerea lui Maklakov din 2 iulie 1919, încerca să demonstreze dreptul rusesc asupra Basarabiei și să arate caracterul ilegal al Unirii Basarabiei cu România, votată la 27 martie 1918. Printre multiplele tertipuri diplomatice și politice la care delegația rusă a apelat în apărarea intereselor sale în Basarabia a fost propunerea de organizare a unui plebiscit, prin care populația locală să se pronunțe dacă dorește să rămână la România sau să revină la Rusia.

Chestiunea plebiscitului ca modalitate de soluționare a multiplelor probleme teritoriale apărute la sfârșitul Primului Război Mondial era una foarte populară la Conferință, unele tratate de pace conținând expres prevederea ca ele să fie desfășurate în zonele de litigiu, în special în cazul teritoriilor germane și austriece. Cele mai cunoscute au fost plebiscitele din regiunea Schleswig, aflată între Germania și Danemarca, desfășurate la 10 februarie și 14 martie 1920; plebiscitul Carinthian, care s-a ținut la 10 octombrie 1920 în zona de frontieră dintre Austria și Regatul Sârbo-Croato-Sloven; plebiscitul din Silezia Superioară, organizat la 20 martie 1921, în vederea delimitării frontierei între Germania și Polonia.

Ideea desfășurării unui plebiscit în Basarabia a apărut la începutul anului 1918 din partea guvernului Ucrainei, care în contextul negocierii condițiilor de pace cu Puterile Centrale, invoca paternitatea unor anumite regiuni ale provinciei, locuite prioritar de ucraineni și care și-ar fi dorit alipirea la Ucraina. Ulterior, această poziție va fi preluată de emigrația rusă și reprezentanții guvernului Kolceak, apoi de bolșevici. Una din primele inițiative privind organizarea plebiscitului în Basarabia a venit din partea unor reprezentanți ai Consiliului Orășenesc Chișinău, care în frunte cu fostul primar Alexandr Schmidt, adresau la 8-10 noiembrie 1918 un memoriu ambasadorilor și atașaților militari ai Puterilor Aliate, aflați la Iași, în care-și exprimau speranța că la Conferința de internațională, „care se va desfășura după încheierea păcii universale, Basarabiei i se va oferi posibilitatea exprimării voinței sale printr-un plebiscit”.

Chestiunea plebiscitului în problema basarabeană va fi lansată la Paris de asemenea la sugestia reprezentanților provinciei, opozanți ai unirii cu România. Astfel, pentru a susține cauza rusească la Conferință au sosit în primăvara anului 1919 - A.N. Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, Alexandr Schmidt, fost primar al Chişinăului şi Vladimir Țîganko, fost deputat în Sfatul Ţării. Aceştia pretindeau că fuseseră trimişi de un „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc” ce funcţiona la Odessa. Delegaţia a intrat în contact cu „Conferinţa Politică Rusă”, aceasta asigurându-i tot concursul în susţinerea tezei ruse în dauna Unirii Basarabiei, căutând să demonstreze opiniei publice şi delegaţilor Conferinţei că Unirea Basarabiei a fost „smulsă prin forţă şi corupţie”. Krupenski şi Schmidt au fost cei care au lansat ideea plebiscitului pentru Basarabia, pentru a atenua influenţa pe care problema Basarabiei putea să o aibă asupra raporturilor Puterilor Aliate faţă de Rusia.

Toate cercurile emigraţiei ruse au propus soluţionarea problemei Basarabiei prin plebiscit, deosebiri existând doar asupra extinderii sale. Grupul lui Krupenski a propus plebiscitul pentru întreaga Basarabie. Delegaţia rusă, reprezentată de Maklakov, a propus plebiscitul exclusiv pentru regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent, adică pentru patru judeţe ale Basarabiei, restul fiind considerate neromânești.

Dezbaterea centrală privind chestiunea plebiscitului în Basarabia s-a ținut la 2 iulie 1919, atunci când delegația rusă, condusă de Maklakov, și cea română, în frunte cu Ionel I.C. Brătianu, vor fi confruntate pentru a-și legitima drepturile asupra provinciei. În fața miniștrilor de externe a Puterilor Aliate, Maklakov a pledat chestiunea Basarabiei din punct de vedere rusesc, arătând că numai patru judeţe basarabene (Chişinău, Orhei, Soroca şi Bălţi) sunt moldoveneşti, celelalte fiind locuite de minorităţi. Invocând că „moldovenii se plâng de tratamentul românilor”, oficialul rus a cerut un plebiscit pentru cele patru judeţe. Celelalte erau excluse din discuţie fiind locuite de neromâni.

La intrarea delegaţiei române, A. Tardieu, ministrul de externe al Franței, l-a chestionat pe Brătianu în privinţa autorităţii votului Sfatului Ţării, la care Lansing, Secretarul de Stat american,

intervenind a dorit să ştie cum va putea fi realizată viitoarea consultaţie populară a Basarabiei. Brătianu a răspuns iniţial lui Tardieu, afirmând că Sfatul Ţării a exprimat în toată libertatea voinţa majorităţii populaţiei basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, el se afla deja în funcţiune. Prim-ministrul a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autorităţile locale şi de reprezentanţii Ucrainei, iar Basarabia este o ţară completamente românească şi numai aristocraţii ruşi şi bolşevici sunt nemulţumiţi de reforma agrară şi regimul român.

Delegatul american l-a întrerupt din nou dorind să afle dacă Brătianu face obiecţii faţă de un plebiscit în Basarabia. Faptul a declanşat o polemică aprinsă între Brătianu şi Lansing. În răspunsul său Brătianu s-a pronunţat categoric contra ideii unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitaţie şi chiar o revoluţie. Aceasta nu din cauză că ar avea cea mai mică îndoială

asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că în momentul de faţă el nu ar putea fi decât o consultare între bolşevici şi partizanii ordinii. „Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că în mod liber şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”.

Lansing a insistat, susținând că nu era obligatoriu ca plebiscitul să fie organizat imediat, „el putea să fie organizat în doi ani sau zece”, dar Brătianu și-a menținut poziția „fiind obligat să răspundă că o asemenea soluție nu va putea să aibă alt rezultat decât să transforme această dezordine în maladie cronică”. El a refuzat categoric atât organizarea plebiscitului într-o provincie la graniță cu Rusia Sovietică, proces care ar fi menținut aici o veșnică frământare, cât și ideea de a ajunge la vreun compromis cu reprezentanții guvernului Kolceak.

După retragerea lui Brătianu de la Conferință, unii reprezentanți ai Marilor Puteri au continuat să insiste asupra organizării unui plebiscit în Basarabia, fapt ce a determinat oamenii politici de la Chișinău să încurajeze și să susțină activitatea lui Ion Pelivan in a-i convinge de ce nu trebuie consultată populația. Un rol important în argumentarea acestei

poziții l-au avut cercetările lui Paul Gore, primul președinte al Partidului Naționale Moldovenesc, și ale lui Petre Cazacu, Director General al Republicii Democratice Moldovenești, ambele bazate pe date statistice, inclusiv rusești. Deosebit de valoroasă din acest punct de vedere a fost lucrarea lui Paul Gore - „Plebiscitul în Basarabia”, care apărea în momentul când delegația rusă lansa la Paris ideea plebiscitului. Prin date statistice și numeroase exemple din istorie documentate, el a combătut ideea plebiscitului, arătând absurditatea lui într-un ținut cu 80 % analfabeți și în care națiunea rusă nu era reprezentată decât de 54 154 oameni față de cele trei milioane de locuitori. „Nu de plebiscit are nevoie Basarabia, conchidea Gore, ci de muncă producătoare serioasă și tenace, de liniște sufletească și de siguranța situației”. Pentru a face cunoscut opiniei publice din Franța despre drepturile României asupra Basarabiei și problema plebiscitului, P. Gore a publicat și în limba franceză două broșuri, elaborate împreună cu Petre Cazacu. Una, despre drepturile României asupra Basarabiei, va fi trimisă lui Ionel I.C. Brătianu, alta, despre imposibilitatea plebiscitului, va ajunge la Vladimir Herța, „în care prin citate din diferiți autori ruși și străini, dovedesc că Basarabia este pământ românesc”.

Chestiunea plebiscitului va fi abandonată odată cu desfășurarea primelor alegeri parlamentare din România întregită, desfășurate în toamna anului 1919 și la care au participat și cetățenii din Basarabia. Anticipând această situație, reprezentantul delegației americane Frank Polk enunța opinia că alegerile ce urmau să se desfășoare în Basarabia ar însemna exercitarea prealabilă a suveranității României pe teritoriul Basarabiei. Acesta considera necesară o expunere clară a poziției Consiliului Suprem al Conferinței de Pace față de situația creată, pentru a se evita un fapt împlinit din partea României.

După desfășurarea primelor alegeri parlamentare în

România, Ion Inculeț îl informa pe Ion Pelivan și pe Daniel Ciugureanu (venit între timp la Paris): „Vă trimit trei exemplare din Monitorul Oficial, unde sunt publicate rezultatele alegerilor pentru Cameră. Cred că le veți putea utiliza, prin toate căile, cu maximum folos pentru noi. Ar fi bine ca voi, pe baza rezultatelor, să faceți un raport, în care să arătați că: 1. La alegeri a participat toată lumea, peste 77 % și, ele nu-s altceva decât un plebiscit; 2. arătați că au fost lupte între partide, fiindcă aproape în toate județele au fost mai multe liste, s-a făcut propagandă, etc.; 3. alegerile au fost absolut libere; 4. Unele partide se declarau părtașe ale Rusiei, dorind să folosească nemulțumirea imaginară împotriva României. Dar n-au reușit. Pentru că partidul țărănesc care a mers cu lozinca «România Mare» au votat 80 %; 5. La alegeri au participat toate naționalitățile și printre aleși sunt evrei, germani, ucraineni, bulgari, greci, găgăuzi”.

„Alegerile care pot înlocui plebiscitul” au fost recunoscute de mai mulți ziariști, intelectuali și diplomați prezenți la Conferință, unul din ei, Alphonse Muzet, considerând că plebiscitul este termenul adecvat pentru evenimentul care s-a desfășurat în noiembrie 1919 în România: „Un plebiscit care a oferit toate garanțiile de sinceritate a fost organizat în 1919. Alegerile au purtat caracterul unei sărbători triumfale și grație eforturilor neromânilor Basarabia a manifestat dorința sa fermă de a se uni cu regatul român. O comisie internațională a constatat de altfel că alegerile au fost efectuate în Basarabia într-un spirit larg al toleranței și libertăților”.

Odată cu trimiterea în Parlamentul României a 90 deputați pentru Camera Reprezentanților și a 35 deputați pentru Senat, Basarabia făcea într-o formă liberă și plebiscitară un pas important pentru reîntregirea în spațiul românesc, fapt recunoscut în curând de majoritatea factorilor de decizie de la Conferință.