Anii 1917-1919 au dat naștere nu doar unei generații remarcabile de politicieni basarabeni, care judecând nuanțat contextul dificil al războiului mondial și revoluției ruse, vor readuce Basarabia în spațiul românesc reîntregit, dar și celei mai strălucite pleiade de diplomați, care s-au implicat decisiv în lupta pentru recunoașterea internațională a Unirii la Conferința de Pace de la Paris. Această acțiune diplomatică a Chișinăului la cel mai mare for diplomatic al timpului a fost axată pe trei direcții importante: 1. Susținerea cu argumente, hărți, studii și cercetări a eforturilor delegației române în apărarea drepturilor asupra Basarabiei; 2. Lupta diplomatică și propagandistică împotriva cercurilor emigrației ruse, dar în mod special contra „delegației basarabene”, reprezentată de A. Krupenski, A. Schmidt și V. Țîganko, care pledau cauza și drepturile rusești în problema Basarabiei; 3. Opera de informare a opiniei publice și a mediului diplomatic cu privire situația din Basarabia și promovarea drepturilor românești asupra provinciei în cercurile politice competente.
Detaliile acestei implicări diplomatice a Chișinăului ne sunt cunoscute din vasta corespondență a lui Ion Pelivan cu „fruntașii unioniști basarabeni” Ion Inculeț, ministrul Basarabiei în guvernul român, Daniel Ciugureanu, ministru delegat pentru administrarea Basarabiei, Pan Halippa, Șt. Ciobanu, Paul Gore etc., care va fi publicată la scurt timp după întoarcerea lui Pelivan de la Paris.
După cum menționam și în alte articole în cadrul delegației României la Conferința de la Paris a fost inclus, la recomandările lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, distinsul politician și om de stat al Basarabiei, Ion Pelivan, unul din cei mai importanți reprezentanți ai mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918. Ion Pelivan a activat în capitala Franței între 9 februarie 1919 și luna mai 1920, unde a desfășurat o intensă activitate de inițiere a cercurilor diplomatice și politice, dar și a opiniei publice europene în problema Basarabiei.
În același timp, pentru a contracara activitatea emigrației ruse, precum și pentru a întări poziția delegației românești și a celei basarabene, Inculeț și Ciugureanu au decis trimiterea la Paris a câtorva delegați, care să reprezinte diferite categorii sociale ale Basarabiei. Astfel, în iulie 1919, în capitala Franței soseau „Moș” Ion Codreanu, țăran din satul Ștefănești, fost deputat al Sfatului Țării și reprezentant al congresului țărănesc Pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cercurilor intelectuale și studentul Gheorghe Năstase, delegat al studențimii basarabene, care l-au susținut pe I. Pelivan în apărarea intereselor Basarabiei. Aceștia s-au aflat la Paris aproape două luni, prezentându-se mai multor delegați francezi, italieni și unui delegat englez, cărora le-au oferit câte un memoriu în chestiunea Basarabiei și vizitând redacțiile marilor cotidiene franceze. Împreună cu Pelivan, delegații basarabeni au pledat împotriva ideii de plebiscit în Basarabia, menționând într-un memoriu redactat în septembrie 1919, că „plebiscitul nu ar fi mai mult justificat în Basarabia decât în Polonia și Finlanda...pentru că în Basarabia o națiune autonomă forma majoritatea absolută a populație”.
În timpul aflării la Paris, membrii delegației au distribuit câteva mii de exemplare ale memoriului și au reușit să se întâlnească cu peste treizeci de membri ai Conferinței de Pace și oameni politici ai Franței, unii care până atunci refuzaseră orice întrevedere de acest gen. După ce au revenit la Chișinău, membrii delegației basarabene au oferit un amplu interviu ziarului „Sfatului Țării”, în care printre altele au declarat: „La Conferința Păcii nu toți își dădeau seama ce este chestiunea Basarabiei. Toți spuneau că Basarabia este românească, în același timp nimeni nu venea din Basarabia ca să confirme acest lucru. Cei trimiși în Basarabia arătau și accentuau caracterul ei românesc. Dar mai trebuia să vie cineva din Basarabia ca să arate spiritele basarabenilor așa cum sunt ele, nu prin prisma trimișilor pentru anchetă. De aceea, datorită curiozității tuturora de a vedea oameni aidoma din Basarabia, delegația a avut un succes foarte mare”.
Un rol important în susținerea delegației basarabene l-au avut cercetările lui Paul Gore, primul președinte al Partidului Național Moldovenesc, și ale lui Petre Cazacu, Director General al Republicii Democratice Moldovenești, ambele bazate pe date statistice, inclusiv rusești. Deosebit de valoroasă din acest punct de vedere a fost lucrarea lui Paul Gore - „Plebiscitul în Basarabia”, care apărea în momentul când delegația rusă lansa la Paris ideea plebiscitului. Prin date statistice și numeroase exemple din istorie documentate, el a combătut ideea plebiscitului, arătând absurditatea lui într-un ținut cu 80 % analfabeți și în care națiunea rusă nu era reprezentată decât de 54 154 oameni față de cele trei milioane de locuitori. „Nu de plebiscit are nevoie Basarabia, conchidea Gore, ci de muncă producătoare serioasă și tenace, de liniște sufletească și de siguranța situației”. Pentru a face cunoscut opiniei publice din Franța despre drepturile României asupra Basarabiei și problema plebiscitului, P. Gore a publicat și în limba franceză două broșuri, elaborate împreună cu Petre Cazacu. Una, despre drepturile României asupra Basarabiei, va fi trimisă lui Ionel I.C. Brătianu, alta, despre imposibilitatea plebiscitului, va ajunge la Vladimir Herța, „în care prin citate din diferiți autori ruși și străini, dovedesc că Basarabia este pământ românesc”.
Conștienți de dificultățile întâlnite de Ion Pelivan la Paris, de eforturile depuse pentru a contracara acțiunile și propaganda antiromânească, liderii basarabeni nu doar că l-au susținut prin diverse mijloace și publicații, dar în repetate rânduri și-au arătat disponibilitatea de a veni în capitala Franței. În acest context, la 10 iunie 1919, Inculeț îi scria lui Pelivan: „Poate ar fi bine să plece acolo Halippa ca să te ajute pe dumneata în a-i combate pe ticăloși. Halippa ne este nouă foarte necesar aici, însă dacă crezi că ți-ar fi de folos și te-ar ajuta, atunci, comunică-ne și el va veni”. Cu altă ocazie, la 7 august, Inculeț îl anunța pe Pelivan că „la noi, în comitetul din Chișinău, s-a discutat ideea și s-a luat hotărârea venirii mele la Paris. În calitatea mea de membru al Constituantei ruse, aș fi putut fi ca o contrapondere pentru Slonin. Mi-am exprimat părerea că prezența mea la Paris n-ar aduce folos. Dar dacă calitatea mea de fost ales în Constituanta Rusă ar putea aduce folos, eu aș veni la Paris. Care-i părerea d-tale”?
După o consfătuire cu membrii delegației române, el răspundea că evoluția spectaculoasă a lui Pelivan timp de un an, „de la extrema stângă din Petrograd la extrema dreaptă din România, putea să devină ținta unor atacuri violente din partea adversarilor noștri și în loc de ajutor, ar putea să ne încurce și să ne îngreuneze situația și mai mult”. Inculeț a înțeles situația și n-a mai venit la Paris.
În anumite perioade ale desfășurării Conferinței, pentru scurt timp s-au aflat la Paris, asistându-l pe Ion Pelivan, Vasile Stroescu (iulie-august 1919) și mai ales Daniel Ciugureanu (octombrie-noiembrie 1919).
Tărăgănarea recunoașterii Unirii Basarabiei cu România de către Marile Puteri a menținut o anumită tensiune în viața social-politică din provincie. Semnalând acest fapt, Inculeț îi scria la 7 mai 1919 lui Pelivan: „Alegerile au fost amânate pentru 28-30 iulie, dar, probabil, vor fi amânate și mai departe, până va hotărî Conferința de Pace definitiv hotarele noastre”. Trei lui mai târziu, într-o altă scrisoare, Inculeț declara că „...în Basarabia situația e instabilă din cauza că nu e lămurit la Paris”.
Intransigența lui Ionel Brătianu și ezitările Puterilor Aliate în privința recunoașterii alipirii Basarabiei la România, împingeau liderii basarabeni spre căutarea unor soluții și în afara Conferinței de Pace. Spre exemplu, Daniel Ciugureanu scria lui Pelivan la 10 iunie 1919 că „acum când noi suntem atât de prost tratați de aliații noștri, când s-a văzut că sentimentalismul nu are loc în politică...n-ar fi rău, credem noi, dacă la Paris s-ar cunoaște că nu este exclusă o înțelegere între noi și ucraineni, bulgari, bolșevici și cu oricine poftești, în caz dacă această înțelegere ne-ar ajuta la ajungerea scopului nostru – unitatea națională”. Anume în aceste căutări, apare ideea susținerii ucrainenilor în lupta pentru crearea statului lor național, care acum, peste o sută de ani, pare mai actuală ca niciodată. La 10 iunie 1919 Ciugureanu îl îndemna pe Pelivan: „Să te gândești la ideea care ne-a venit nouă și care găsește mulți apărători. Este ideea formării unui stat ucrainean care prin situația lui geografică, ne-ar servi foarte mult în contra aspirațiunilor rușilor care, suntem siguri, nu vor uita niciodată că Basarabia a scăpat de sub oblăduirea lor”.
Reprimarea aspirațiilor de constituire a statului național ucrainean și instaurare puterii bolșevice la Kiev, a determinat o reorientare a viziunilor oamenilor politici basarabeni, în concordanță cu schimbarea atitudinii Marilor Puteri față de statele limitrofe Rusiei Sovietice. După cum scria Inculeț la începutul anului 1920: „Acuma este momentul potrivit de luptă pentru recunoașterea Basarabiei...politica aliaților a dat în Rusia faliment. Odată cu înfrângerea lui Denikin și cu apropierea bolșevicilor de Nistru, aliații trebuie să se grăbească să recunoască Basarabia ca aparținând României. Această recunoaștere ar pune capăt oricărei propagande antiromânești în Basarabia și atunci România ar putea apăra cu mare succes linia Nistrului”.
Efortul diplomatic al delegației basarabene, schimbările politice de la București, deopotrivă cu realizarea primelor alegeri în Basarabia, care au avut caracterul unui scrutin plebiscitar, și mai ales eșecul armatelor lui Denikin, care practic punea capăt intervenției aliate în Rusia, au creat la sfârșitul anului 1919 – începutul anului 1920, premisele unei soluționări favorabile pentru România a problemei Basarabiei la Paris.
