1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

La intrarea armatei române în Basarabia la începutul lunii ianuarie 1918, problema agrară era una din cele mai stringente probleme, o mare parte a pământului fiind înstrăinat abuziv de către țărani de la marii proprietari, fără nicio formă legală, în ciuda încercărilor în acest sens din partea Sfatului Țării și Consiliului Directorilor. Conacurile marilor proprietari au fost prădate, vitele și uneltele furate, iar multe moșii au fost ocupate de țărani. Pe când proprietarii și arendașii voiau să se folosească de armata română pentru a-și restitui averea și chiar a pedepsi sau răzbuna pe cei care-i considerau vinovați, localnicii de la sate, care știau tradițiile legale din practica rusă și cea română, se temeau de chemarea la răspundere. Din această cauză, odată cu venirea armatelor române, mai mulți proprietari s-au pomenit cu restituiri benevole, de frică, a unei părți din averea lor.

Pentru a evita complicațiile de angrenare nedorită în astfel de dispute, la 31 ianuarie era emis ordinul nr. 3106, semnat de generalul Lupașcu, șeful Statului Major, care a interzis armatei orice intervenție, ea urmând să păstreze neutralitatea. Ordinul constata că „din izvoare particulare s-a aflat că trupele noastre din Basarabia își socot de datorie să dee înapoi proprietarilor averea lor, de care au fost lipsiți în urma mișcării revoluționare înaintea intrării oștilor noastre în Basarabia. Deoarece aceasta îi îndârjește pe țărani, mai ales că protivnicii noștri i-au învrăjbit împotriva noastră, zicând că oștile române sunt aduse în Basarabia de foștii proprietari, pentru aducerea țării la stările vechi și în vederea lucrului, că avem tot interesul a înlătura o nouă tulburarea a minților, propun să luați măsuri ca oștile noastre să nu se amestece în relațiile dintre proprietari și țărani, iar țelul lor este să oprească noile nimiciri și devastări. Pentru toate treburile și întâmplările, ce au avut loc mai înainte, proprietarii să se adreseze autorităților locale”.

Pe de altă parte, clasa politică basarabeană era dezbinată după intrarea armatelor române, între cei care considerau că reforma agrară trebuia înfăptuită conform Declarației de la 2 decembrie și cei care considerau că odată cu intrarea armatelor române situația s-a schimbat și reforma agrară urmează a fi realizată altfel, luând în considerare și interesele moșierilor.

Din primul grup făceau parte deputații din Fracțiunea Țărănească, condusă de Ion Inculeț și P. Erhan și reprezentată de președintele Primei Comisii Agrare, V. Țîganko. În ședința din 14 decembrie 1918, primii doi au ținut să atenționeze deputații Sfatului Țării asupra necesității de a rămâne fideli Declarației din 2 decembrie cu privire la înzestrarea țăranilor cu pământ. Inculeț se arăta uimit că „Declarația a fost votată unanim, de aceea este straniu să vedem acum că unii deputați au altă atitudine față de această chestiune”.

Pe de altă parte, P. Erhan, Directorul General al RDM, intuind probabil că după intrarea trupelor române realizarea acestei promisiuni va fi îngreunată, cerea deputaților să jure că „în timpul cel mai apropiat problema agrară va fi realizată legal în baza principiilor enunțate de Declarație”. În ședința din 7 februarie Comisia Agrară avea să prezinte în Sfatul Țării primul proiect de reformă agrară, dar la scurt timp după începerea ședinței, V. Țîganko avea să declare că din moment ce guvernul a anunțat pregătirea unei legi provizorii pentru exploatarea pământului până la convocarea Adunării Constituante, Fracțiunea Țărănească propunea retragerea acestui proiect. În realitate, Comisia și proiectul au fost opera guvernului Erhan, iar între timp situația s-a schimbat, iar guvernul va fi preluat de D. Ciugureanu, în jurul căruia s-a constituit al doilea grup de deputați, favorabili unei altfel de abordări a problemei agrare. Premierul Ciugureanu avea să explice că „Împrejurările politice apărute între timp, ne forțează să împăcăm două principii: aspirațiile îndreptățite ale țăranilor de a primi pământ și revendicările justificate ale moșierilor. A împăca aceste două principii este greu și trebuie găsită o soluție de compromis, trebuie să tindem spre asta”. Ciugureanu, care doar trei săptămâni în urmă era adeptul Declarației din 2 decembrie, acum considera că sarcina principală nu mai era reforma agrară, ci „asigurarea țării cu pâine”.

D. Ciugureanu fie a intuit schimbarea situației după intrarea trupelor române sau a fost influențat în vederea schimbării acestei abordări. După cum am văzut mai sus, o parte a marilor proprietari au reușit să obțină sprijinul autorităților militare din Basarabia pentru a intra în posesia moșiilor care fuseseră acaparate de către țărani. Ulterior, moșierii vor intra în contact direct cu guvernul român de la Iași și cu regele Ferdinand I personal, unde au susținut ideea că acționând în spiritul decretelor bolșevice (o dezinformare evidentă – n.a.), Sfatul Țării i-a deposedat de pământuri și averi, pe care le-a dat fără despăgubiri la țărani. Dat fiind caracterul conservator al guvernării românești, alcătuită în mare parte din mari latifundiari și oameni înstăriți, care nu doar că nu aveau compasiune pentru țărani, ci chiar îi urau, s-a putut observa solidarizarea dintre moșierii de pe ambele maluri ale Prutului, chiar dacă marii latifundiari din Basarabia erau de origini străine, neromânești.

Desigur că nu era vorba doar de o relație empatică între două grupuri sociale foarte influente la acel moment, care se preocupau de viitorul lor politic și economic. Aici trebuie luată în calcul eventualitatea intrării Basarabiei în cadrul statului român și efectul de domino al acestei reforme agrare radicale, care odată socializând pământul în teritoriul dintre Prut și Nistru, putea avea același efect în alte regiuni ale României.

Nu este de mirare deci, că la ședința din 7 februarie 1918, P. Halippa dădea citire unei petiții din șase puncte ale marilor latifundiari, adresată Sfatului Țării, în care printre altele se cerea: a. accesul proprietarilor funciari la prelucrarea pământurilor care le-au fost acaparate; b. garanție că vor avea posibilitatea de a-și strânge roada și a o preda organelor alimentare; c. restituirea imediată de către populația ținutului a întreg inventarului viu și mort care a fost jefuit; d. restabilirea clădirilor și construcțiilor care au fost arse sau distruse. După cum observa sarcastic Halippa, „dacă nu demult moșierii implorau să li se garanteze viața, acum înaintează cu totul alte cerințe”.

În aceste circumstanțe, în ședința din 7 februarie, P. Erhan, deja în funcția de Director al Agriculturii al guvernului Ciugureanu, propunea ca soluție de compromis în rezolvarea problemei agrare adoptarea unei Instrucțiuni Agrare privind modalitatea de exploatare provizorie a pământului. Instrucțiunea era alcătuită din șapte puncte, care declara că „tot pământul cultivabil este declarat fond de arendă al statului, care este distribuit celor ce sunt în stare să-l lucreze”. Aceasta însemna practic lichidarea proprietății private, așa cum prevedea Declarația din 2 decembrie, deși moșierii puteau dispune de câte 40-50 desetine, dar nu în proprietate personală. Chiar dacă regretau retragerea de pe agenda de lucru al Sfatului Țării a proiectului de lege agrară, conceput în spiritul socializării, majoritatea deputaților și-au exprimat acordul cu propunerea lui P. Erhan ca tot pământul să fie declarat fond al statului, ceea ce presupunea că marile proprietăți ale statului nu vor fi restabilite.

Documentele Centenarului: Instrucțiunea Agrară a Republicii Democratice Moldovenești (26 februarie 1918)

Documentele Centenarului: Instrucțiunea Agrară a Republicii Democratice Moldovenești (26 februarie 1918)

„I. Din pricina vremei grele, care o trăim noi acuma, și fiindcă țara se află în primejdie de foamete, pănce treaba pământului va fi hotărâtă cu desăvârșire în rânduiala legiuitoare, Stăpânirea Respublicei Democratice Moldovenești ia pe sama ei toate pământurile, care au însemnătate pentru gospodăria sătească;

II. Împărțirea pământului între acei care-l pot lucra se face de cătră așezământurile stăpânirei, de către comitetele Pământenești de Voloste, de ținut și de comitetul țării;

III. Împărțirea pământului între acei ce îl pot lucra trebuie să se facă în interesul țării și a norodului muncitor. În interesul țării trebuie numai decât de păstrat însemnătatea gospodărească pentru moșiile temeinic așezate...

IV. Comitetele pământești trebuie să ee măsuri ca să fie făcut un fond vremelnic de arendă a pământului și să împartă dintr-însul pământ pentru lucru și folosirea lucrătorilor, în scopul ca acest pământ să fie mai mult folosit pentru semănarea pâinii;

V. Toate pământurile semănate ori de cine ar fi nu pot fi împărțite din nou. Semănăturile acestea rămân în sama fețelor, care le-au făcut...

VI. Supravegherea și îndrumarea obștească a comitetelor pământești de voloste și ținut se află în mâinile Ministerului de agricultură și comitetului pământesc al țării, care ființează pe lângă Ministerul de agricultură;

VII. Împărțirea pământului pe loc se face de cătră comitetele pământenești de voloste.”

Instrucțiunea Agrară va fi prezentată la ședința din 16 februarie și va fi dezbătută în opt ședințe consecutive, până la 21 februarie 1918, timp în care majoritatea deputaților au înclinat spre poziția guvernului că socializarea pământului este la moment imposibilă și urmează a fi amânată până la timpuri mai favorabile. În ultima lectura, punctul I al Instrucțiunii stipula că „În vederea momentului de grele încercări și a foametei care amenința țara, până la soluționarea definitivă a problemei agrare pe cale legală, Stăpânirea Republicii Democratice Moldovenești ia pe seama ei toate pământurile, care au însemnătate pentru gospodărirea agricolă”. Prin urmare, prevederea „țărăniștilor” privind „pământul ca fond de stat” spre folosirea țăranilor, era înlocuită cu formularea de custodie, ceea ce scotea pentru totdeauna chestiunea exproprierii posesiunilor latifundiare de pe ordinea de zi. Mai mult decât atât, Instrucțiunea prevedea că „În interesul țării trebuie numai decât de păstrat însemnătatea gospodărească pentru moșiile temeinic așezate”, adică recunoscând însemnătatea economică a acestor forme de proprietate. Devenise evident că interesele marilor proprietari fuseseră salvate pentru moment de atitudinile conservatoare ale guvernării de la Iași, care tot mai mult influența deciziile politice de la Chișinău, dar și de necesitatea menținerii unui anumit echilibru economic în provincie. Nu era de mirare că mulți țărani credeau că după intrarea trupelor române în Basarabia, Sfatul Țării care funcționase până atunci a fost lichidat și în locul lui a fost format un alt Sfat al Țării, unul moșieresc.

După cum arătam în articolele precedente, intenția realizării în Basarabia a unei reforme agrare datează cu luna martie a anului 1917 când, în baza unui decret al Guvernului Provizoriu de la Petrograd, suprafețele cultivabile din proprietatea mare și cea mijlocie au trecut în resortul comitetelor funciare pentru a fi repartizate muncitorilor agricoli. Cu toate acestea, măsurile practice în direcția dată au putut fi inițiate doar după deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării. O Comisie agrară compusă din deputați desemnați de Sfatul Ţării, precum și numeroși specialiști invitați au început lucrările în vederea pregătirii unui proiect de lege de reformă agrară. Principiul de bază al reformei, așa cum a fost concepută de numita comisie și aprobată de Sfatul Ţării, l-a constituit desființarea marii proprietăți în schimbul unei despăgubiri juste, menținerea proprietății mijlocii și consolidarea micii proprietăți țărănești.

Documentele Centenarului. Decretul regelui Ferdinand I privind împărțirea proprietăților regale

Documentele Centenarului

Decretul regelui Ferdinand I privind împărțirea proprietăților regale:

„Craiul României își împarte moșiile sale între țărani!

Regele României a dat prin gazeta oficială a stăpânirii poruncă către Administratorul moșiilor coroanei, ca să înceapă cât mai curând împărțirea celor 12 moșii ale Coroanei, precum și cele 4moșii care erau averea sa deosebită, între țărani, după forma care s-a scris în legea cea nouă despre împărțirea moșiilor. Se vor avea în vedere mai ales luptătorii răniți, orfanii de război, neputincioșii și toți cei care au suferit pentru țară și neam.

Moșiile Coroanei au vrea 70 mii deseatine, ale regelui vreo 25 mii, așa că singur Regele împarte cam 100 mii deseatine (1 deseatină = 1.09 ha, n.a.), vrând prin asta să dee pildă boierilor ca să facă asemenea, și anume de bună voie, nu de sila legii”.

Reforma agrară a constituit piatra de temelie a mișcării de eliberare națională din Basarabia în perioada anilor 1917-1918. În acea vreme, practic, în toate județele Basarabiei au fost adoptate rezoluții de felul celei din cadrul întrunirii delegaților din plasa Slobozia Bălților sub președinția lui Dumitru I. Bujor care prevedea ca „tot pământul din Basarabia – fie împărătesc, fie bisericesc, fie boieresc – să fie dat la poporăni, care-l muncesc cu mâinile lor, fără plată”. Pe de altă parte, „rezolvarea și realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului” de către Sfatul Ţării, hotărârile căruia „se vor recunoaşte de guvernul român”, a constituit prima condiţie inclusă în declaraţia oficială a Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România din 27 martie / 9 aprilie 1918.

Reforma agrară basarabeană a constituit manifestarea voinţei marii majorităţi a populaţiei de a obţine, în locul unei proprietăţi întinse, exploatate de marele proprietar cu ajutorul muncii ţărăneşti, prestate sub regimul, adeseori oneros, al învoielilor agricole, o proprietate şi o exploataţie ţărănească de dimensiuni reduse, dar de natură a oferi unei familii ţărăneşti lucrătoare posibilitatea de a trăi, din cultivarea lotului, într-o relativă independenţă economică. Concomitent cu sentimentul libertăţii economice şi al încrederii în forţele proprii obţinut de către săteanul intrat în posesia proprietăţii ţărăneşti parcelare, reforma agrară realizată în anii imediat următori primei conflagraţii mondiale s-a aflat în deplin consens cu noile tendinţe manifestate în doctrina economică a vremii. Din „drept absolut şi exclusiv”, proprietatea asupra pământului se transformase într-o „funcţie socială” pusă la dispoziţia celor mulţi, pentru ca prin munca acestora, ea să devină productivă în folosul tuturor.

Proclamată de către Sfatul Ţării și realizată pe parcursul anilor 1918 – 1924, reforma agrară radicală a fost apreciată drept „reforma pozitivă cea mai simțită”, „piatra de temelie a activității Statului român” în Basarabia și a fost factorul determinant care a contribuit efectiv la consolidarea unirii din 1918.

Primul pas în realizarea reformei agrare în Basarabia l-a constituit Declarația Sfatului Țării din 2 decembrie 1917, când era proclamată Republica Democrată (Populară) Moldovenească. Declarația conținea un șir de acțiuni imediate și de viitor ce trebuiau luate, printre care: organizarea alegerilor; libertatea cuvântului, presei, credinței; desființarea pedepsei cu moartea; egalitatea deplină a naționalităților; organizarea școlii după principii naționale; organizarea imediată a unităților militare, etc, dar într-un mod deloc întâmplător, articolul 2 al Declarației stipula „trecerea pământului în mâinile poporului”. Prin această stipulare, pământul urma să fie predat țăranilor și nu era admis niciun compromis cu moșierii. „Când a ieșit Declarația, spunea deputatul V. Prahnițchi, eu am zis că noi avem dușmani în fiecare casă de moșier. Declarația este un act al dreptății; noi dăm norodului ceea ce-i aparține de drept”. Ulterior, în altă ședință a Sfatului Țării, Prahnițchi avea să declare: „După proclamarea Declarației noastre, am obținut dușmani noi în persoana burgheziei; fiecare proprietar de case este inamicul nostru. Noi trecem pe străzi ca printre cetăți inamice”.

Reprezentativă pentru înțelegerea contextului epocii este replica lui P. Erhan, Directorul General al RDM, care susținea în ședință că „noi punem capul la bătaie ca poporul nu va mai fi exploatat și, prin urmare, nu avem de ce să ne temem că ar putea să apară cine știe ce metode inadmisibile și inimaginabile de exploatare a poporului. Nu vor fi moșieri, asta nu trebuie să uitați”. Un alt deputat, socialistul P. Ciumacenko, devenit Director adjunct al agriculturii, declara în Sfatul Țării că „pământul nu poate fi întors foștilor paraziți, el va deveni fond al întregului popor”.

Declarațiile deputaților din Sfatul Țării nu erau niște simple convingeri personale, ele erau expresia unor puternice predispoziții revoluționare, care cereau lichidarea proprietății private, în general, și a celei funciare, în mod particular. Și anterior Sfatului Țării, Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), puternic influențat de congresele țăranilor și militarilor, avea să stipuleze clar că „stăpânirea de pământ se desființează pentru totdeauna”.

Prin Declarația din 2 decembrie 1917, Sfatul Țării preciza că toate pământurile urmau să treacă sub autoritatea Comitetului Agrar al RDM pentru a fi împărțite la țărani. Din acest moment, avem câteva etape în realizarea reformei agrare: până la intrarea trupelor române în Basarabia; momentul intrării trupelor române și dilemele legate de implicarea armatei și administrației românești în chestiunile agrare; înserarea problemei agrare în condițiile Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918; lucrările Comisiei agrare până după adoptarea Unirii condiționate; adoptarea reformei agrare la 27 noiembrie 1918 și în sfârșit implementarea reformei agrare din Basarabia în cadrul statului românesc unitar.

În ședința Sfatului Țării din 5 ianuarie 1918 era propus din partea Consiliului Directorilor Generali un proiect de lege agrară, prezentat de P. Ciumacenko, care prevedea ca „toate pământurile de utilitate agricolă, împreună cu inventarul, trece în mâinile norodului”. Chiar dacă venea într-un moment crucial al istoriei Basarabiei (la 6 ianuarie bolșevicii vor încerca preluarea puterii în Chișinău, iar la scurt timp în Basarabia vor intra armatele române), deputații nu au amânat dezbaterile asupra acestei probleme, fapt ce pe de o parte demonstrează determinarea clasei politice basarabene de a urgenta rezolvarea problemei țărănești, iar pe de altă dorința de a realiza reforma agrară fără imixtiune străină (nici bolșevică, nici română).

Potrivit proiectului de lege, implementarea reformei agrare era efectuată de comitetele agrare, care urmau să evalueze fondul funciar al țării și tot inventarul disponibil, abia după asta procedând la împărțirea egală a acestora la țărani. Dreptul moșierilor asupra pământului era acceptat doar în condițiile în care aceștia puteau să-l lucreze în mod individual. Aceste prevederi explică de unde a venit pe parcursul anului 1918 ostilitatea vădită a marilor proprietari față de Sfatul Țări, care era prezentat la Iași și în alte cercuri românești drept un „organ revoluționar, o emanație bolșevică”. Mai mult decât atât, delegațiile marilor proprietari care și-au întețit vizitele la Iași în iarna-primăvara anului 1918, doreau cu tot dinadinsul să obțină câștig de cauza în fața regelui și a guvernului Marghiloman, care era un reprezentant al cercurilor conservatoare, sperând că astfel își vor salva proprietățile și implicit statutul politic și social în provincie.

Pe de altă parte, deputații Sfatului Țării, care păreau dezbinați în privința opțiunilor politice și de orientare externă, dar nu și referitor la realizarea reformei agrare, au propus crearea unei comisii parlamentare care să examineze proiectul legii agrare și să vină cu propuneri la una din ședințele următoare a le plenului. În urma dezbaterilor, cele trei mari fracțiuni din Sfatul Țării, vor alege la 16 ianuarie 1918 Prima Comisie Agrară din care au făcut parte deputații Blocului Moldovenesc (I. Todos, V. Gafencu, A. Groppa, Gh. Mare, A. Morari, I. Buzdugan, Gh. Buruiană), Fracțiunii Țărănești (I. Panțîri, D. Lungu, Ch. Sberea, Gr. Turcuman, V. Rudiev, A. Caraiman, P. Cocârlă) și a Fracțiunii Minorităților (Gh. Demirov, F. Almendinger, S. Starenki, S. Botnariuk, T. Nikitiuk, V. Kurdinovski, K. Misirkov). În fruntea comisiei, formată din douăzeci și doi de deputați ai Sfatului Țării, a fost numit Vladimir Țîganko.