1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

La sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918, oficialitățile române erau reținute, chiar temătoare față de ceea ce se întâmpla în Basarabia, unde ideile revoluționare bulversau regiunea, schimbau așezarea politică și socială. „Contaminarea” teritoriului de la vest de Prut cu aceste idei era nedorită de clasa politică românească, după cum ne-o dovedesc diverse surse din epocă.

România era o țară vulnerabilă în acel moment. Înfrântă în război, ea se străduia să supraviețuiască, de aceea semnase un armistițiu și era pe punctul de a semna o pace cu Centralii. Se prefigura atât pierderea unor teritorii importante, cât și o subordonare economică și politică față de Puterile Centrale, în special față de Germania. În acest context, alipirea Basarabiei ar fi fost o gură de oxigen pentru autoritățile de la Iași, dar ar fi însemnat și o satisfacție pentru populația obosită de război, care nu (mai) înțelegea la ce folosiseră sacrificiile imense din anii precedenți.

Pentru a controla și impulsiona intrarea Basarabiei în componența sa, România avea câteva instrumente la îndemână, cele mai importante fiind armata și propaganda culturală. Altfel spus, potrivit terminologiei actuale, era o combinație de hard power și soft power.

Rolul Armatei Române

Încă de la începutul pătrunderii în Basarabia, pe lângă combaterea formațiunilor militare bolșevice, Armata Română a recurs la acțiuni dure contra acelei părți a populației care, într-o formă sau alta, se opunea preluării controlului asupra unor localități. Acțiuni lipsite de indulgență au fost îndreptate și împotriva propriilor dezertori. În februarie 1918, printr-un ordin al Corpului VI Armată s-a dispus ca ori de câte ori aveau să fie întâlniți și capturați dezertori români, aceștia urmau să fie executați conform prevederilor legilor de război.

Politica de mână forte a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, aceasta a dus într-o oarecare măsură la limitarea extinderii stării de anarhie și, în cele din urmă, la restabilirea treptată a unei anumite ordini în regiune. Pe de altă parte, impunerea unui regim aspru de către trupele române între Prut și Nistru a atras numeroase nemulțumiri, cu consecințe pe termen lung. Armata Română a introdus pedeapsa cu moartea în Basarabia, deși aceasta fusese abrogată în Republica Democratică Moldovenească, în 1917. Când Ion Inculeț i-a atras atenția asupra acestui fapt generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, cunoscut pentru duritatea sa, militarul român a replicat: „Eu sunt judecătorul aici!”. Generalul considera că era în drept să acționeze cum credea el de cuviință. Nu era nici prima, nici ultima dată când militarii făceau confuzia între cazarmă și agora. Și alți comandanți militari români – spre exemplu, generalul Mihail C. Schina, comandantul Diviziei 1 cavalerie –, recunoșteau violența propriilor trupe împotriva civililor basarabeni, deși încercau să o justifice drept apărare a „demnității” militarilor din subordine.

Pe de altă parte, într-o încercare de contracarare a criticilor împotriva acțiunilor sale de forță, Armata Română a evitat în general să se amestece în conflictele de proprietate dintre moșieri și țărani. De asemenea, unele mari unități ale Armatei Române au popularizat o campanie de ajutare a unor țărani basarabeni care nu aveau mijloace să-și lucreze pământurile. În acest scop, la dispoziția acestor țărani au fost puși cai și soldați. De altfel, guvernul de la Iași avea să decidă aplicarea aceleiași măsuri și în privința marilor proprietari basarabeni.

Acțiunile Armatei Române în Basarabia au fost criticate de bolșevici, între cele două părți fiind un conflict deschis încă de la începutul anului 1918. Însă și rușii nebolșevici, de pe frontul românesc, care mai sperau în păstrarea fostelor granițe ale Rusiei, erau critici față de comportamentul trupelor române la est de Prut. De altfel, generalul Dmitri Șcerbacev, comandantul nominal al trupelor ruse de pe acest front, i se plângea generalului Henri M. Berthelot, la scurtă vreme după trecerea trupelor române peste Prut, că generalul Broșteanu trata Basarabia „ca și cum ar fi fost o țară cucerită”.

Armata Română nu a fost neutră din punct de vedere politic în Basarabia. Ea s-a implicat în viața politică a Republicii Democratice Moldovenești, acordând sprijin în special Partidului Național Moldovenesc, care milita pentru unirea Basarabiei la România. În această privință, chiar generalul Berthelot, un susținător al României, nu ezita să aibă evaluări critice în jurnalul său.

În schimb, Fracțiunea Țărănească, apropiată ideologic mai ales de formațiunile socialiste ruse nebolșevice, avea să fie șicanată sistematic de autoritățile militare românești. La Chișinău s-au desfășurat în zilele de 18-20 ianuarie 1918 lucrările Congresului al III-lea al țăranilor. În programul Congresului se prevedea și discutarea stării politice a Republicii Democratice Moldovenești, a activității Sfatului Țării, ceea ce se întâmplase în zilele de 6-10 ianuarie 1918, intrarea trupelor române, relațiile Basarabiei cu alte teritorii autonome ale Republicii Federative Ruse, situația Armatei Moldovenești, problema agrară în regiune etc. Președinte al Congresului a fost ales V. Rudiev, vicepreședinți V. Prahnițchi, T. Cotoros, Armon și P. Ciumacenco, iar secretari I. Panțâr, Golețki, Moldovan și Nedeac.

Unii dintre participanții la Congres au criticat deschis Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali, care chemaseră Armata Română, și au cerut ca aceasta din urmă să plece din Basarabia. Comandamentul român din Chișinău a aflat repede de exprimarea acestor opinii și a trimis un detașament de soldați, conduși de un ofițer, pentru a cerceta cazul. Conducerea Congresului a protestat față de înconjurarea cu trupe românești a clădirii unde se țineau lucrările. Rudiev, Prahnițchi, Cotoros, Panțâr (moldoveni) și Ciumacenco (ucrainean) au fost ridicați și duși la Comandamentul românesc, sub pretextul că nu-i opriseră pe vorbitori să critice Armata Română. Cei cinci delegați nu au mai fost văzuți după aceea. Potrivit unor surse, ei ar fi fost împușcați de trupele generalului Broșteanu.

Toate acestea reprezentau o încălcare a declarațiilor pe care autoritățile militare române, prin generalii Constantin Prezan și Ernest Broșteanu, le făcuseră la intrarea propriilor trupe în Basarabia.

Rolul intelectualilor din Basarabia, Bucovina, Ardeal și Vechiul Regat

Între basarabenii s-au amplificat în anii 1917-1918 preocupările pentru chestiunile identitare și sociale. S-a înregistrat chiar un proces de transformare identitară accelerată, cel puțin între intelectuali. Cât de profundă a fost această transformare rămâne un subiect de discuție. Exista în Basarabia o pătură intelectuală moldo-română, destul de redusă numeric și de dată relativ recentă. Unii dintre reprezentanții acestui curent au murit în august 1917: Simeon Murafa, ucis de soldați ruși împreună cu Andrei Hodorogea, și Alexei Mateevici, răpus de tifos exantematic. Alții însă și-au continuat și extins acțiunile într-o direcție pe care o considerau potrivită pentru comunitatea lor: Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Nicolae Alexandri, Ștefan Ciobanu, Constantin Popovici, Paul Gore, Nicolae Popovschi ș.a. Avantajul lor era că își cunoșteau mai bine regiunea decât alții din afara Basarabiei, care nu aveau legături de familie acolo, și care scriau despre acest spațiu din auzite, pe baza unor observații superficiale sau în urma unor lecturi ideologizate.

Periodicele basarabene care apăreau la Chișinău au avut un rol în diseminarea ideilor revoluționare și/sau naționale din epocă. Cea mai importantă gazetă era Cuvânt moldovenesc, scoasă cu alfabet chirilic de Pan Halippa, fondatorul și directorul ziarului, susținută financiar de Vasile Stroescu; în 1918 apărea de două ori pe săptămână. O revistă importantă era Luminătorul, care apărea sub egida Eparhiei Chișinăului, sub redacția lui Constantin Popovici. Tot în capitala Basarabiei apărea revista Școala moldovenească, unde scriau Ștefan Ciobanu și Nicolae Popovschi.

Ideile panromânești au fost susținute în Basarabia, începând din primăvara anului 1917, de intelectuali refugiați din Transilvania și Bucovina, apoi, după intrarea trupelor române în regiune, de cei din Vechiul Regat. Între intelectualii bucovineni ajunși în Basarabia în vara-toamna anului 1917 s-au aflat Ion Nistor, Ovid Țopa, George Tofan, Liviu Marian, Vichenti Jemini, Mihai Ilica ș.a. Intelectualii ardeleni s-au aflat în Basarabia în număr ceva mai mare, printre cei mai cunoscuți fiind Onisifor Ghibu, Andrei Oțetea, Ion Matei, Romulus Cioflec, I. Matei, Ioan Moța, Sebastian Bornemisa, Ion Agârbiceanu etc.

Cei mai mulți dintre intelectualii bucovineni și ardeleni refugiați au lucrat în școli ca profesori de limba română, au predat cursuri pentru învățătorii moldoveni, inclusiv pentru transnistreni. Învățătorii și profesorii români din Ardeal și Bucovina aflați în Basarabia erau plătiți de la sfârșitul anului 1917 din fonduri acordate de guvernul de la Iași.

În acțiunile de naționalizare a școlii și bisericii din Basarabia, în a doua jumătate a anului 1917 și în 1918, erau implicați atât basarabenii naționaliști-revoluționari, cât și refugiații români din Ardeal și Bucovina, ca și cei trimiși de guvernul român. Pentru a fi menținuți în posturi, funcționarii publici din Basarabia trebuiau să știe românește. Unii au învățat mai mult „papagalicește”, timp de câteva luni, ceea ce le era necesar pentru a-și păstra funcțiile. În satele din zona Diviziei 1 cavalerie, în nordul Basarabiei, la Bălți, ofițerii și subofițerii activi și de rezervă, plus învățătorii ardeleni care erau atașați pe lângă această unitate, au început să țină în sate cursuri pentru adulți.

Unii dintre ardeleni, bucovineni și regățeni au ținut cursuri de istorie, literatură, în general de cultură română, inclusiv la Universitatea Populară, înființată de intelectualii basarabeni la Chișinău. Cursurile acesteia s-au deschis la 18 februarie 1918, printre cei care au ținut cuvântări aflându-se Nicolae Alexandri, Pan Halippa, Ion Inculeț, dar și Onisifor Ghibu.

Au fost și refugiați care au lucrat pentru administrația de la Chișinău. Spre exemplu, bucovineanul Ovid Țopa a fost secretar, cu normă parțială, al lui Daniel Ciugureanu, când acesta era prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești.

Alți refugiați au activat în redacțiile unor reviste. Onisifor Ghibu a editat la Chișinău ziarul Ardealul, ulterior redenumit România Nouă. Pan Halippa i-a avut drept colaboratori la Cuvânt moldovenesc pe ardelenii Ioan Moța și Sebastian Bornemisa. La Bălți avea să apară de la sfârșitul lunii martie 1918 bisăptămânalul Glasul moldovenesc, publicat timp de câteva luni cu caractere chirilice și latine, pe două coloane, ulterior doar cu alfabet latin. Generalul Mihail C. Schina, comandantul Diviziei 1 cavalerie, a susținut apariția publicației; de altfel, aceasta a fost distribuită în localitățile rurale de către Armata Română.

Din România s-au trimis în Basarabia cărți, publicații periodice și o tipografie, unde au apărut unele ziare, inclusiv Ardealul. De asemenea, în 1918 Teatrul Național din Iași a dat reprezentații la est de Prut, iar orchestra simfonică din Iași, cu George Enescu, a susținut concerte la Chișinău, Bălți și în alte localități din Basarabia.

După intrarea Armatei Române în Basarabia, refugiații ardeleni și bucovineni aflați la Chișinău au lucrat „pe față” pentru unirea regiunii cu România, cum aveau să scrie explicit ori să sugereze unii dintre ei în diferite lucrări. În special din ianuarie 1918, ardelenilor și bucovinenilor aflați în Basarabia li s-a adăugat și o „echipă de profesori, învățători și intelectuali din Vechiul Regat” (Pan Halippa), care s-au răspândit în toată regiunea.

Între aceștia s-au aflat, printre alții, Ion Mihalache, Teodor Iacobescu, Apostol Culea, frații Vasile și Petre Haneș, Spiridon Popescu, Dimitrie Cădere, Ion Mironescu, L. Mrejeriu, V. Toni, I. Ștefănescu, Teodor Iacobescu, G. Bentoiu, A. Ilarion, Gh. Niculescu, Gh. Zoltuzu, I. Cotaru, Sim. Teodorescu-Chirilescu, Al. Vasiliu, Al. Nicula, I. Teodorescu, N. Botez, I. Pudrianu, Gh. Ionescu, N. Grozea, M. Ciobanu, I. Petrescu, I. Mitrea, T. Tintila, M. Vlădoianu, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Dumitru Munteanu-Râmnic, N. Popa ș.a.

Unii dintre intelectualii veniți de la vest de Prut nu au lăsat amintiri tocmai plăcute în anumite cercuri basarabene. Onisifor Ghibu avea să susțină ulterior că „atmosfera unirii și chiar unirea” cu România ar fi făcut-o el și ardelenii, la care s-ar fi adăugat acțiunile Armatei Române. Această aserțiune tranșantă, supărătoare pentru unii basarabeni, avea să-l determine pe Pan Halippa să-l considere pe Ghibu drept un „megaloman mincinos”, adept al „naționalismului integral” și neglijând reformele sociale. În 1918 începea o coabitare nu lipsită de asperități între naționaliștii români din Basarabia și cei din Ardeal.

Dacă pentru un om al secolului XXI realitățile politice din Basarabia anilor 1917-1918 mai pot fi cumva conștientizate prin prisma marilor transformări naționale, care volens nolens, au generat în cultura noastră istorică anumite asocieri cu revoluția, războiul, Sfatul Țării, Republica Democratică Moldovenească și Unirea, atunci o mare dificultate asupra percepției acelor timpuri apare în legătură cu agitațiile din jurul problemei pământului și mai ales a reformei agrare.

Alături de mișcarea de renaștere națională, care a resuscitat bătălia pentru autonomie, limba și școala românească, reforma agrară a constituit cheia de boltă a istoriei Basarabiei în perioada despre care vorbim, aceasta fiind punctul nodal al mai multor interese și conflicte: între noua putere de la Petrograd și țărănime; între țăranii basarabeni și moșieri; între diferitele viziuni asupra acestei reforme în interiorul Basarabiei; între autoritățile române și moșierii basarabeni; între aceleași autorități și țărănimea basarabeană; între guvernul român și autoritățile din Basarabia; între bolșevici, cu viziunile lor absolut devastatoare asupra sistemului de proprietate, și toate categoriile sociale și politice implicate în rezolvarea problemei agrare.

Problema pământului și a reformei agrare a stat în epicentrul marilor dezbateri ale anilor 1917-18 (dar și după aceasta), ea regăsindu-se în rezoluțiile congreselor țăranilor, militarilor, învățătorilor, partidelor politice, va fi înserată în toate deciziile importante ale Sfatului Țării, în Declarația de proclamare a Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917, va fi una din condițiile primordiale ale votării Unirii de la 27 martie 1918 și în cele din urmă va fi aprobată în chiar ședința de Unire necondiționată la 27 noiembrie 1918. Prin urmare, într-o serie de publicații ce urmează, vom încerca elucidarea acestei probleme de o importanță colosală asupra jocului de putere în Basarabiei, fără de care înțelegerea acestei perioade este practic imposibilă. Și vom începe cu o introducerea asupra tipologiei Imperiului Rus, a principiilor sale de „modernizare” și asupra impactului pe care acestea le-au avut asupra vieții social-economice din Basarabiei.

Specificul Imperiului Rus consta în faptul că acesta, spre deosebire de imperiile clasice spaniol, portughez, britanic sau francez, constituia un teritoriu integru, neîntrerupt, ceea ce la prima vedere nu crea impresia unei distincţii clare dintre metropolă şi colonie. În acelaşi timp, în esenţă, unele părţi ale imperiului aveau trăsături evidente de metropolă, iar altele aveau caracteristici specifice coloniilor. Unele teritorii ale Imperiului aveau un statut intermediar, fiind într-un fel colonii, dar în acelaşi timp şi parte a metropolei, cum ar fi cazul Siberiei sau Ucrainei.

Unitatea teritorială a Imperiului Rus crea anumite premize pentru integrarea noilor teritorii anexate într-un stat unitar, iar autorităţile imperiale erau preocupate şi stimulau prin diferite politici această integrare. În justificarea acestor politici centrul imperial (dar şi mulţi intelectuali, cum ar fi F. Dostoievski), mai ales în contextul euforiei legată de proporţiile expansiunii în secolul 19, a început să vehiculeze mitul „înaltei misiuni civilizatoare” faţă de teritoriile şi popoarele acaparate.

Mărturiile Centenarului: Petre Cazacu despre Basarabia în cadrul Imperiului Rus

Mărturiile Centenarului: Petre Cazacu despre Basarabia în cadrul Imperiului Rus

Istoric și Director General (Prim-ministru) al Republicii Democratice Moldovenești, Petre Cazacu avea să constate cu referință la evoluția economică a Basarabiei în epoca țaristă:

„Rusia era o țară de stăpâni și de sclavi. De înaltă cultură, artă și civilizație rafinată și de ignoranță și sălbătăcie primitivă, de înaltă morală și nobleță și de bestialitate. Era o imensă populație în fond neadministrată, dar exploatată. Un guvern și o birocrație inconștiente, care își băteau joc de țară, și o mână de intelectuali crescuți în ideile lui Bacunin, Lavrov sau Marx, Engels, Kautsky și Herțen.

Imperiul Rus fiind mare și puternic, cu spirit foarte conservator, nu se grăbea să facă schimbări repezi; după ce impunea limba funcționarilor și supunea pe toți intereselor și ordinii de stat, populațiile erau lăsate mult timp în cadrul vieții lor primitive, cu tradițiile, legile și instituțiile lor, dacă nu manifestau tendințe politice sau naționale suspecte.

În chestiunea drumurilor, șoselelor și podurilor aceasta aproape nici nu se mai punea deloc în Basarabia, decât în cazuri rare, când tot administrația sătească locală primea ordin să ridice satele să dreagă drumurile, pentru ca apoi să le lase în părăsire zeci de ani”.

Această misiune de modernizare necesita resurse şi timp, însă ambiţiile expansioniste ale centrului imperial şi dezvoltarea constant extensivă a imperiului erau în contradicţie cu aceste deziderate. Drept rezultat misiunea de modernizare şi „civilizare” faţă de coloniile periferice era realizată pe de o parte în funcţie de resursele şi posibilităţile existente, pe de altă în funcţie de necesităţile militare, strategice sau interes economic. Spre exemplu, construirea tronsonului de cale ferată Chişinău-Ungheni în anii 1870 era determinată de necesitatea pregătirii către o nouă confruntare cu Turcia în condiţiile războiului ruso-turc din 1877-1878, fără a lua în considerare interesele propriu-zise ale provinciei. Lucrurile se agravau mai ales din considerentul că metropola în sine avea nevoie de modernizare, care intercalată constant cu regimul represiv și militarizarea , înghiţea practic toate resursele imperiale. Acest fapt limita drastic capacităţile de modernizare ale periferiilor imperiale, cu atât mai mult că acestea, cu mici excepţii, nu arătau nici ele mari disponibilităţi pentru modernizare.

În concluzie la reflecţiile privind tipologia Imperiului Rus putem spune că acesta a fost în esenţă un imperiu militar, a cărui politică economică şi fiscală dădea prioritate întreţinerii forţelor armate şi administraţiei, ceea ce făcea problematică modernizarea potenţialului economic al imperiului, al populaţiei şi al resurselor.

Este firesc prin urmare, să constatăm că la momentul realizării Unirii starea deplorabilă a economiei să-și aibă explicația nu numai în evenimentele recente, „când puhoiul revoluționar, alimentat de unitățile ruse bolșevizate, se retrăgeau în dezordine de pe frontul românesc, trecând sub jaf și nimicire tot ce întâlnea în calea sa, ci în programul politic, pe care guvernele ruse l-au avut tot timpul până la anexare, ca să nu lase Basarabia să devină o forță economică cu caracter independent”.

La sfârșitul conflagrației mondiale, Basarabia era o provincie eminamente agrară, circa 90 % din populație activând în agricultură, care constituia domeniul de bază al vieții economice și care asigura 2/3 din exportul său. În perioada de până la război problema modernizării Basarabiei prin industrializare nu a fost nici măcar formulată, dat fiind statutul său specific în componența imperiului. Din punct de vedere industrial, dominantă era industria produselor alimentare, reprezentată de 145 fabrici, urmate de cele ale lânii, hârtiei, lemnului, inclusiv 31 distilerii de spirt, zece fabrici de coniac (cel mai renumit în epocă era coniacul „Redel”) și patru fabrici din spirt de fructe. Totalul valorii anuale ale producției industriale din Basarabia era de 4.2 milioane ruble, dintre care 3.2 milioane revenea industriei alimentare. Din punct de vedere geografic, majoritatea întreprinderilor se aflau în orașele Chișinău, Bălți și Hotin (fabrici de conserve și pește, mezeluri, ulei, unt, fabrici de bere, turnătorii, tăbăcării, mori, etc.)

Agricultura Basarabiei era reprezentată 70% de micii proprietari și 30% de marii proprietari (moșieri), producția totală a acesteia variind între 20 și 90 milioane de puduri (un pud = 16.38 kg). Raportată la întreaga suprafață a provinciei, suprafața arabilă era de 71,58% (cel mai mare indicator din toate provinciile românești), care era cultivată astfel: 26% orz, 24% porumb, 15% grâu de toamnă, 6% grâu de primăvară, 5.5% ovăs, 4.3% secară, etc. Numai prin portul Odesa, Basarabia exporta înainte de război anual în străinătate circa 60-80 milioane de puduri de diferite cereale. Zootehnia era ramura secundară, totalul animalelor din Basarabia ajungând în anii buni de până la război la patru milioane capete, jumătate fiind ovine, 25% bovine, restul cabaline și porcine. Urmau viticultura, practicată pe circa 100 mii ha și horticultura (40 mii ha), ambele cu ponderi importante de producție și export, dar și industria pescuitului, mai ales în sudul Basarabiei.

Una din problemele ce afecta sensibil senzația de modernizare era lipsa drumurilor și slaba dezvoltare a infrastructurii de transport. Aceasta crea o senzație de izolare, în care se găseau aproape în unanimitate satele basarabene, ele nu comunicau între ele și cu lumea exterioară decât pe jos sau călare, „dar și atunci în anumite epoci ale anului”. Asta în condițiile în care în acea perioadă în Basarabia existau circa două mii localități, cu o distanță medie de 5 km între ele și circa 50 târguri, care în medie erau despărțite de 30 km. În anul 1918 în Basarabia erau 150 km de șosele, cifră concretizată ulterior de Nicolae Smadu, care afirma că la o suprafață de 44 mii km și o populație de 2.6 milioane locuitori, Basarabia nu avea decât 200 km de drumuri „șoseluite”, adică „un fel de macadam călcat cu compresorul”, dintr-un total de 20 mii km de „drumuri carosabile sau drumuri naturale, care devin impracticabile pe timpuri ploioase”.

Concluzionând asupra acestui aspect, N. Arcadian ne arată că din punct de vedere economic „Basarabia era lipsită de orice unitate economică și politică, de orice unitate de credit, de transporturi, de măsuri și acțiuni administrative, de mișcare comercială, de viață industrială și agricolă, etc. Configurația centrifugală a acestei țări față de Rusia a fost și ea exagerată prin rețeaua ferată, care i-a prăbușit puținele legături teritoriale pentru o bună îndrumare economică”.