1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Scena politică basarabeană în martie 1917-martie1918

Nu știm în ce măsură chestiunile care țineau de politica „înaltă” – încotro să o ia Republica, relațiile cu vecinii ș.a.m.d. – interesau masa populației din Basarabia la începutul anului 1918. Pare însă clar că într-un context marcat de schimbările revoluționare din 1917, problemele sociale – în mod special chestiunea pământului – erau la nivelul majorității populației mai importante decât cele etnice. Identitatea etno-națională era incertă, neclară pentru mulți locuitori ai Basarabiei. Moldovenii aveau, desigur, o conștiință a diferenței etnice de ceilalți din regiune, aveau o conștiință regională, dar ambele nu erau suficient de puternice pentru a susține o mișcare de masă în favoarea unei orientări politice tranșante, cu atât mai mult cu cât era vorba de o populație preponderent rurală, cu imaginar comunitar premodern. Unii dintre moldoveni – de altfel foarte puțini, potrivit surselor – se considerau români la sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918, dar nu în sens politic. Mulți dintre membrii noii elite politice de la Chișinău nutreau idei care reprezentau o mixtură de naționalism și radicalism social revoluționar, de altfel specifice întregului spațiu al fostului Imperiu Rus.

Într-un mediu aflat în continuă schimbare, în martie 1918 existau mai multe grupuri concurente care vedeau diferit viitorul Republicii. Unii voiau unirea cu România. Era vorba despre naționaliștii moldoveni panromâni (din Partidul Moldovenesc mai întâi, din Blocul Moldovenesc mai apoi), dar și de marii proprietari. În același timp erau importante și grupurile care voiau menținerea statalității moldovenești. Și nu era vorba de bolșevici, care în realitate ar fi dorit reintrarea sub autoritatea centrului de putere rusesc, ci mai ales de membrii Fracțiunii Țărănești, mulți dintre ei moldoveni, dar și de unii reprezentanți ai minorităților naționale.

În același timp, este important de precizat că în Basarabia nu a existat o reală și extinsă dezbatere publică în privința unirii cu România. Unul dintre unioniștii fervenți, Pantelimon Halippa, avea să scrie în memoriile sale: „Noi am fost o mână de oameni”, adăugând că erau prea puțini pentru a sta de vorbă cu două milioane de locuitori, câți estima autorul că avea Basarabia atunci.

Partidul Național Moldovenesc

Partidul Național Moldovenesc a fost înființat la 28-30 martie/10-12 aprilie 1917 (anunțul oficial a fost făcut la 3/16 aprilie) și avea să reunească intelectuali, jurnaliști, funcționari etc. Între membrii proeminenți se aflau: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Paul Gore, Vladimir Herța, Elena Alistar, Vasile Stroescu, Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ion Codreanu, Nicolae Alexandri, Gheorghe Buruiană, Alexandru Groapă, precum și refugiatul transilvănean Onisifor Ghibu. Unii dintre cei de mai sus erau în relații apropiate încă dinaintea Primului Război Mondial, fondaseră Societatea Moldovenească pentru Răspândirea Culturii Naţionale (1905) și publicaseră Basarabia (1906), primul ziar în limba română – cu caractere chirilice – la Chișinău, urmat apoi de Cuvânt moldovenesc (1913), au militat pentru obținerea de drepturi naționale pentru moldovenii din Imperiul Rus. De asemenea, unii dintre ei aveau să se regăsească în Sfatul Țării de la sfârșitul anului 1917. Vasile Stroescu era președinte de onoare al Partidului Național Moldovenesc, Paul Gore era președinte executiv, Vladimir Herța era vicepreședinte, iar Pantelimon Halippa secretarul formațiunii. Partidul Național Moldovenesc era încadrabil din punct de vedere ideologic în zona socialistă și/sau revoluționară, cu o accentuată componentă națională. Inițial partidul a avut în vedere obținerea autonomiei administrative, judecătorești, bisericești, școlare și economice a Basarabiei în cadrul Rusiei, introducerea unor reforme sociale, mai ales a celei agrare, a susținut libertățile cetățenești și drepturile naționale.

În mare parte moldovenii care au intrat în Sfatul Țării aveau să se regrupeze ulterior în Blocul Moldovenesc. Potrivit unor date, în total această formațiune avea aproximativ 80 de deputați la sfârșitul anului 1917. Din alte surse reiese că Blocul Moldovenesc ar fi avut 71 de deputați la 27 martie 1918. În Blocul Moldovenesc s-au reunit mai multe curente politice, predominante fiind cele de orientare socialistă. De

altfel, unii dintre membrii săi aveau să se și identifice drept „socialiști revoluționari naționaliști”, potrivit formulării lui Ion Buzdugan. Treptat, mulți dintre membrii Blocului au început să militeze pentru apropierea Republicii Democratice Moldovenești de România, apoi pentru unire.

Fracțiunea țărănească

În urma Congresului Sovietului țăranilor din 18/31 ianuarie-20 ianuarie/2 februarie 1918, dintre participanți au fost aleși 36 de deputați în Sfatul Țării (cifră mai mare față de cea avută în vedere inițial pentru țărani; vezi infra). Aceștia au constituit Fracțiunea Tărănească. Printre cei mai cunoscuți deputați ai acestei formațiuni se aflau Ion Inculeț, Patelimon Erhan și Vladimir Țiganko. Merită amintit, inclusiv pentru a sublinia cât de complicată era scena politică de la Chișinău, că Pantelimon Halippa, deși membru al Partidului Național Moldovenesc, a fost ales în Sfatul Țării pe lista Congresului țăranilor. Fracțiunea Țărănească avea o viziune socialist-revoluționară în problema pământului, unde se întâlnea practic cu Blocul Moldovenesc. În martie 1918, liderul Fracțiunii Țărănești era Vladimir Țiganko, de origine rusă. În pofida etichetărilor grăbite făcute fie de adversarii săi politici, fie de unii istorici angajați propagandistic, Țiganko era mai degrabă un moderat în contextul politic al perioadei. În privința viitorului Republicii Democratice Moldovenești, membrii Fracțiunii se pronunțau în general pentru păstrarea independenței. O aripă a Fracțiunii era în mod evident ostilă ideii ca Republica să se unească cu Regatul României, ei regăsindu-se astfel alături de deputații din așa-numita Grupare minoritară.

Un „parlament revoluționar”: Sfatul Țării

Structura instituțională esențială pentru orice reconstrucție în Basarabia la începutul anului 1918 era Sfatul Țării, parlamentul Republicii Democratice Moldovenești. Sfatul Țării era un „parlament revoluționar”, după cum l-au caracterizat mai mulți dintre inițiatorii săi. Arhitectura organizațională și componența etnică, socială și profesională au fost decise de Congresul militarilor moldoveni, în toamna anului 1917. Nu a existat un sufragiu universal, prin care alegerea deputaților să se facă potrivit unor criterii obișnuite în societățile democratice, în timp de pace. În cazul Sfatului Țării a fost o soluție adoptată în condiții de război și revoluție, acceptată de cei care s-au regăsit în noul for de la Chișinău sau care se simțeau reprezentați de acesta, contestată de cei care pierdeau din influență, cum a fost cazul marilor proprietari, nobilimii sau foștilor funcționari superiori ruși. De altfel, într-un mod asemănător se formaseră structurile de putere în ansamblul Rusiei, în 1917, și la fel aveau să se constituie și cele din Europa Central-Estică la sfârșitul anului 1918.

În Sfatul Țării au intrat, la sfârșitul anului 1917, dar și după aceea, prin desemnare, reprezentanți ai Congresului militarilor moldoveni – care prin Biroul de organizare a avut un rol esențial inclusiv în stabilirea organizațiilor ce puteau trimite deputați –, ai organizațiilor militare, partidelor politice, organizațiilor profesionale, culturale, orașelor și județelor, zemstvelor, organizațiilor care reprezentau minoritățile naționale (ucraineană, evreiască, germană, bulgară, poloneză, armeană, rusă etc.). Sfatul Țării a fost dominat de grupări socialiste, unele dintre ele adoptând și o componentă națională, chiar naționalistă. Nu este de mirare că reprezentanții Congresului militarilor moldoveni aveau să afirme că nu doreau o colaborare cu capitaliștii, cu burghezia. Treptat acest radicalism avea să se atenueze, în bună măsură și în contextul prezenței Armatei Române în regiune.

Potrivit structurii stabilite de Biroul de organizare, în Sfatul Țării trebuiau să intre 44 de membri desemnați de Congresul militar moldovenesc (dintre soldați și ofițeri), 30 de reprezentanți ai țăranilor (sovietelor țărănești, multe dintre ele aflate în opoziție cu bolșevicii), 21 din partea zemstvelor, 28 din partea minorităților naționale, 11 din partea sindicatelor și organizațiilor profesionale, 16 din partea structurilor administrative ale ținuturilor. În total trebuiau să fie 150 de deputați. Însă niciodată nu avea să fie atins acest număr de membri. Moldovenii își adjudecaseră 70% din locuri (cum arătam într-un text anterior), deși procentul lor în ansamblul populației era mai mic cu cel puțin 14% (dacă luăm în calcul recensământul românesc din 1930, când s-au înregistrat 56% români) sau cu 23% (potrivit recensământului rusesc din 1897, când moldovenii reprezentau 47%). Sfatul Țării avea 138 de deputați la sfârșitul lunii martie 1918, dintre care, din punct de vedere etnic, 103 erau moldoveni, 12 ucraineni, șapte ruși, șase evrei, trei bulgari, doi găgăuzi, doi germani, un polonez, un armean și un grec. Probabil în condiții de reprezentare proporțională în Sfatul Țării, moldovenilor/românilor le-ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil să obțină rezultatul care a fost înregistrat la 27 martie 1918.)

Deși inițial Biroul de organizare al Sfatului Țării îl desemnase pe Ion Pelivan în funcția de președinte al acestei structuri, în cele din urmă poziția avea să fie ocupată de Ion Inculeț. Rațiunea schimbării a fost una politică. Pelivan era cunoscut pentru pozițiile sale naționaliste pro-românești tranșante, ceea ce îi nemulțumea pe deputații din partea minorităților naționale și pe cei ai Fracțiunii Țărănești. Inculeț revenise în Basarabia ca reprezentant al guvernului provizoriu de la Petrograd, era mai conciliant și putea fi acceptat de aproape toți deputații. Vicepreședinte al Parlamentului basarabean era Pantelimon Halippa, iar secretar era Ion Buzdugan. În acest fel s-a stabilit și un echilibru la vârf între reprezentanții Blocului Moldovenesc și cei ai Fracțiunii Țărănești.

Din punt de vedere al status-ului, în Sfatul Țării predominau oamenii cu avere redusă sau fără așa ceva, descendenți direcți ai țărănimii basarabene sau chiar țărani. Patru cincimi dintre deputați veneau practic din satele Basarabiei. Nu este mai puțin adevărat că, la fel ca în alte situații revoluționare, mulți dintre ei clamau originea socială favorabilă, în realitate regăsindu-se în categoriile intermediare ale populației. Toți membrii Parlamentului moldovenesc erau știutori de carte, 45 aveau studii superioare, iar 48 studii secundare. Erau mulți jurnaliști (20), dar și profesori (10), câțiva medici (trei) și ingineri (doi). Deținători de proprietăți funciare mari sau mijlocii erau doar câțiva, la fel ca și cei care aveau afaceri sau proprietăți imobiliare mari în orașe. Toți deputații erau bărbați, cu o excepție, Elena Alistar, intrată în Parlament ca reprezentantă a Ligii Femeilor Moldovence.

Membrii Sfatului Țării erau mai ales oameni tineri. Potrivit calculelor făcute de Ion Inculeț, din cei 138 de deputați existenți în martie 1918, doar 15 aveau peste 40 de ani, 88 aveau între 30 și 40 de ani (cei mai mulți spre limita inferioară), iar 35 aveau între 20 și 30 de ani. Spre exemplu,

Teodosie Bârcă și Teodor Bârcă aveau 24 de ani; Anton Crihan – 25 de ani, Ion Păscăluță – 28 de ani , Ion Buzdugan, Vladimir Chiorescu și Vladimir Țiganko – 31 de ani, Daniel Ciugureanu – 33 de ani, Ion Inculeț și Pantelimon Erhan – 34 de ani, Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu și Emanoil Catelly – 35 de ani, Vasile Cijevschi – 37 de ani, Ion Codreanu – 39 de ani, Ion Pelivan – 42 de ani. Unul dintre cei mai în vârstă membri ai Sfatului Țării era Nicolae Alexandri, de 59 de ani.

Sfatul Țării a fost criticat de diverse grupuri politice și de influență, din Republica Democratică Moldovenească sau din afară. Marii proprietari din Basarabia susțineau în memoriul din 10/23 martie 1918, cu referire la Sfatul Țării, că era vorba de o „instituție arbitrară, aleasă de o bandă de soldați maximaliști”, compusă mai ales din „demagogi și aventurieri politici, și având în fruntea lui persoane, care au fost odinioară membrii organizațiilor extreme socialiste, din Petrograd” (trimiterea era la Inculeț și Erhan). Unii memorialiști au fost vitriolanți când au scris despre Parlamentul de la Chișinău. Constantin Argetoianu considera că Sfatul Țării era o „formațiune politică de impostură, un fel de soviet de amestecătură” sau un „soviet de pezevenghi adunați de pe stradă, pe jumătate bolșevizat, pe jumătate naționalist”. Propaganda sovietică avea să eticheteze Parlamentul de la Chișinău, timp de decenii, drept „organ contrarevoluționar”, iar pe membrii acestuia i-a considerat „trădători”.

Cu toate criticile, este evident că într-un context tulbure, într-o Basarabie diversificată etnic și fragmentată politic, Sfatul Țării a reușit totuși să se prezinte ca o structură cu o oarecare legitimitate. Vârful său de credibilitate a fost atins în decembrie 1917, anterior încercării bolșevicilor de a prelua puterea la Chișinău, respectiv înaintea ocupării regiunii de către trupele române. După aceea și prestigiul, și puterea Sfatului Țării – și ale guvernului desemnat de acesta – s-au aflat într-un regres vizibil.

La intrarea armatei române în Basarabia la începutul lunii ianuarie 1918, problema agrară era una din cele mai stringente probleme, o mare parte a pământului fiind înstrăinat abuziv de către țărani de la marii proprietari, fără nicio formă legală, în ciuda încercărilor în acest sens din partea Sfatului Țării și Consiliului Directorilor. Conacurile marilor proprietari au fost prădate, vitele și uneltele furate, iar multe moșii au fost ocupate de țărani. Pe când proprietarii și arendașii voiau să se folosească de armata română pentru a-și restitui averea și chiar a pedepsi sau răzbuna pe cei care-i considerau vinovați, localnicii de la sate, care știau tradițiile legale din practica rusă și cea română, se temeau de chemarea la răspundere. Din această cauză, odată cu venirea armatelor române, mai mulți proprietari s-au pomenit cu restituiri benevole, de frică, a unei părți din averea lor.

Pentru a evita complicațiile de angrenare nedorită în astfel de dispute, la 31 ianuarie era emis ordinul nr. 3106, semnat de generalul Lupașcu, șeful Statului Major, care a interzis armatei orice intervenție, ea urmând să păstreze neutralitatea. Ordinul constata că „din izvoare particulare s-a aflat că trupele noastre din Basarabia își socot de datorie să dee înapoi proprietarilor averea lor, de care au fost lipsiți în urma mișcării revoluționare înaintea intrării oștilor noastre în Basarabia. Deoarece aceasta îi îndârjește pe țărani, mai ales că protivnicii noștri i-au învrăjbit împotriva noastră, zicând că oștile române sunt aduse în Basarabia de foștii proprietari, pentru aducerea țării la stările vechi și în vederea lucrului, că avem tot interesul a înlătura o nouă tulburarea a minților, propun să luați măsuri ca oștile noastre să nu se amestece în relațiile dintre proprietari și țărani, iar țelul lor este să oprească noile nimiciri și devastări. Pentru toate treburile și întâmplările, ce au avut loc mai înainte, proprietarii să se adreseze autorităților locale”.

Pe de altă parte, clasa politică basarabeană era dezbinată după intrarea armatelor române, între cei care considerau că reforma agrară trebuia înfăptuită conform Declarației de la 2 decembrie și cei care considerau că odată cu intrarea armatelor române situația s-a schimbat și reforma agrară urmează a fi realizată altfel, luând în considerare și interesele moșierilor.

Din primul grup făceau parte deputații din Fracțiunea Țărănească, condusă de Ion Inculeț și P. Erhan și reprezentată de președintele Primei Comisii Agrare, V. Țîganko. În ședința din 14 decembrie 1918, primii doi au ținut să atenționeze deputații Sfatului Țării asupra necesității de a rămâne fideli Declarației din 2 decembrie cu privire la înzestrarea țăranilor cu pământ. Inculeț se arăta uimit că „Declarația a fost votată unanim, de aceea este straniu să vedem acum că unii deputați au altă atitudine față de această chestiune”.

Pe de altă parte, P. Erhan, Directorul General al RDM, intuind probabil că după intrarea trupelor române realizarea acestei promisiuni va fi îngreunată, cerea deputaților să jure că „în timpul cel mai apropiat problema agrară va fi realizată legal în baza principiilor enunțate de Declarație”. În ședința din 7 februarie Comisia Agrară avea să prezinte în Sfatul Țării primul proiect de reformă agrară, dar la scurt timp după începerea ședinței, V. Țîganko avea să declare că din moment ce guvernul a anunțat pregătirea unei legi provizorii pentru exploatarea pământului până la convocarea Adunării Constituante, Fracțiunea Țărănească propunea retragerea acestui proiect. În realitate, Comisia și proiectul au fost opera guvernului Erhan, iar între timp situația s-a schimbat, iar guvernul va fi preluat de D. Ciugureanu, în jurul căruia s-a constituit al doilea grup de deputați, favorabili unei altfel de abordări a problemei agrare. Premierul Ciugureanu avea să explice că „Împrejurările politice apărute între timp, ne forțează să împăcăm două principii: aspirațiile îndreptățite ale țăranilor de a primi pământ și revendicările justificate ale moșierilor. A împăca aceste două principii este greu și trebuie găsită o soluție de compromis, trebuie să tindem spre asta”. Ciugureanu, care doar trei săptămâni în urmă era adeptul Declarației din 2 decembrie, acum considera că sarcina principală nu mai era reforma agrară, ci „asigurarea țării cu pâine”.

D. Ciugureanu fie a intuit schimbarea situației după intrarea trupelor române sau a fost influențat în vederea schimbării acestei abordări. După cum am văzut mai sus, o parte a marilor proprietari au reușit să obțină sprijinul autorităților militare din Basarabia pentru a intra în posesia moșiilor care fuseseră acaparate de către țărani. Ulterior, moșierii vor intra în contact direct cu guvernul român de la Iași și cu regele Ferdinand I personal, unde au susținut ideea că acționând în spiritul decretelor bolșevice (o dezinformare evidentă – n.a.), Sfatul Țării i-a deposedat de pământuri și averi, pe care le-a dat fără despăgubiri la țărani. Dat fiind caracterul conservator al guvernării românești, alcătuită în mare parte din mari latifundiari și oameni înstăriți, care nu doar că nu aveau compasiune pentru țărani, ci chiar îi urau, s-a putut observa solidarizarea dintre moșierii de pe ambele maluri ale Prutului, chiar dacă marii latifundiari din Basarabia erau de origini străine, neromânești.

Desigur că nu era vorba doar de o relație empatică între două grupuri sociale foarte influente la acel moment, care se preocupau de viitorul lor politic și economic. Aici trebuie luată în calcul eventualitatea intrării Basarabiei în cadrul statului român și efectul de domino al acestei reforme agrare radicale, care odată socializând pământul în teritoriul dintre Prut și Nistru, putea avea același efect în alte regiuni ale României.

Nu este de mirare deci, că la ședința din 7 februarie 1918, P. Halippa dădea citire unei petiții din șase puncte ale marilor latifundiari, adresată Sfatului Țării, în care printre altele se cerea: a. accesul proprietarilor funciari la prelucrarea pământurilor care le-au fost acaparate; b. garanție că vor avea posibilitatea de a-și strânge roada și a o preda organelor alimentare; c. restituirea imediată de către populația ținutului a întreg inventarului viu și mort care a fost jefuit; d. restabilirea clădirilor și construcțiilor care au fost arse sau distruse. După cum observa sarcastic Halippa, „dacă nu demult moșierii implorau să li se garanteze viața, acum înaintează cu totul alte cerințe”.

În aceste circumstanțe, în ședința din 7 februarie, P. Erhan, deja în funcția de Director al Agriculturii al guvernului Ciugureanu, propunea ca soluție de compromis în rezolvarea problemei agrare adoptarea unei Instrucțiuni Agrare privind modalitatea de exploatare provizorie a pământului. Instrucțiunea era alcătuită din șapte puncte, care declara că „tot pământul cultivabil este declarat fond de arendă al statului, care este distribuit celor ce sunt în stare să-l lucreze”. Aceasta însemna practic lichidarea proprietății private, așa cum prevedea Declarația din 2 decembrie, deși moșierii puteau dispune de câte 40-50 desetine, dar nu în proprietate personală. Chiar dacă regretau retragerea de pe agenda de lucru al Sfatului Țării a proiectului de lege agrară, conceput în spiritul socializării, majoritatea deputaților și-au exprimat acordul cu propunerea lui P. Erhan ca tot pământul să fie declarat fond al statului, ceea ce presupunea că marile proprietăți ale statului nu vor fi restabilite.

Documentele Centenarului: Instrucțiunea Agrară a Republicii Democratice Moldovenești (26 februarie 1918)

Documentele Centenarului: Instrucțiunea Agrară a Republicii Democratice Moldovenești (26 februarie 1918)

„I. Din pricina vremei grele, care o trăim noi acuma, și fiindcă țara se află în primejdie de foamete, pănce treaba pământului va fi hotărâtă cu desăvârșire în rânduiala legiuitoare, Stăpânirea Respublicei Democratice Moldovenești ia pe sama ei toate pământurile, care au însemnătate pentru gospodăria sătească;

II. Împărțirea pământului între acei care-l pot lucra se face de cătră așezământurile stăpânirei, de către comitetele Pământenești de Voloste, de ținut și de comitetul țării;

III. Împărțirea pământului între acei ce îl pot lucra trebuie să se facă în interesul țării și a norodului muncitor. În interesul țării trebuie numai decât de păstrat însemnătatea gospodărească pentru moșiile temeinic așezate...

IV. Comitetele pământești trebuie să ee măsuri ca să fie făcut un fond vremelnic de arendă a pământului și să împartă dintr-însul pământ pentru lucru și folosirea lucrătorilor, în scopul ca acest pământ să fie mai mult folosit pentru semănarea pâinii;

V. Toate pământurile semănate ori de cine ar fi nu pot fi împărțite din nou. Semănăturile acestea rămân în sama fețelor, care le-au făcut...

VI. Supravegherea și îndrumarea obștească a comitetelor pământești de voloste și ținut se află în mâinile Ministerului de agricultură și comitetului pământesc al țării, care ființează pe lângă Ministerul de agricultură;

VII. Împărțirea pământului pe loc se face de cătră comitetele pământenești de voloste.”

Instrucțiunea Agrară va fi prezentată la ședința din 16 februarie și va fi dezbătută în opt ședințe consecutive, până la 21 februarie 1918, timp în care majoritatea deputaților au înclinat spre poziția guvernului că socializarea pământului este la moment imposibilă și urmează a fi amânată până la timpuri mai favorabile. În ultima lectura, punctul I al Instrucțiunii stipula că „În vederea momentului de grele încercări și a foametei care amenința țara, până la soluționarea definitivă a problemei agrare pe cale legală, Stăpânirea Republicii Democratice Moldovenești ia pe seama ei toate pământurile, care au însemnătate pentru gospodărirea agricolă”. Prin urmare, prevederea „țărăniștilor” privind „pământul ca fond de stat” spre folosirea țăranilor, era înlocuită cu formularea de custodie, ceea ce scotea pentru totdeauna chestiunea exproprierii posesiunilor latifundiare de pe ordinea de zi. Mai mult decât atât, Instrucțiunea prevedea că „În interesul țării trebuie numai decât de păstrat însemnătatea gospodărească pentru moșiile temeinic așezate”, adică recunoscând însemnătatea economică a acestor forme de proprietate. Devenise evident că interesele marilor proprietari fuseseră salvate pentru moment de atitudinile conservatoare ale guvernării de la Iași, care tot mai mult influența deciziile politice de la Chișinău, dar și de necesitatea menținerii unui anumit echilibru economic în provincie. Nu era de mirare că mulți țărani credeau că după intrarea trupelor române în Basarabia, Sfatul Țării care funcționase până atunci a fost lichidat și în locul lui a fost format un alt Sfat al Țării, unul moșieresc.