La intrarea armatei române în Basarabia la începutul lunii ianuarie 1918, problema agrară era una din cele mai stringente probleme, o mare parte a pământului fiind înstrăinat abuziv de către țărani de la marii proprietari, fără nicio formă legală, în ciuda încercărilor în acest sens din partea Sfatului Țării și Consiliului Directorilor. Conacurile marilor proprietari au fost prădate, vitele și uneltele furate, iar multe moșii au fost ocupate de țărani. Pe când proprietarii și arendașii voiau să se folosească de armata română pentru a-și restitui averea și chiar a pedepsi sau răzbuna pe cei care-i considerau vinovați, localnicii de la sate, care știau tradițiile legale din practica rusă și cea română, se temeau de chemarea la răspundere. Din această cauză, odată cu venirea armatelor române, mai mulți proprietari s-au pomenit cu restituiri benevole, de frică, a unei părți din averea lor.
Pentru a evita complicațiile de angrenare nedorită în astfel de dispute, la 31 ianuarie era emis ordinul nr. 3106, semnat de generalul Lupașcu, șeful Statului Major, care a interzis armatei orice intervenție, ea urmând să păstreze neutralitatea. Ordinul constata că „din izvoare particulare s-a aflat că trupele noastre din Basarabia își socot de datorie să dee înapoi proprietarilor averea lor, de care au fost lipsiți în urma mișcării revoluționare înaintea intrării oștilor noastre în Basarabia. Deoarece aceasta îi îndârjește pe țărani, mai ales că protivnicii noștri i-au învrăjbit împotriva noastră, zicând că oștile române sunt aduse în Basarabia de foștii proprietari, pentru aducerea țării la stările vechi și în vederea lucrului, că avem tot interesul a înlătura o nouă tulburarea a minților, propun să luați măsuri ca oștile noastre să nu se amestece în relațiile dintre proprietari și țărani, iar țelul lor este să oprească noile nimiciri și devastări. Pentru toate treburile și întâmplările, ce au avut loc mai înainte, proprietarii să se adreseze autorităților locale”.
Pe de altă parte, clasa politică basarabeană era dezbinată după intrarea armatelor române, între cei care considerau că reforma agrară trebuia înfăptuită conform Declarației de la 2 decembrie și cei care considerau că odată cu intrarea armatelor române situația s-a schimbat și reforma agrară urmează a fi realizată altfel, luând în considerare și interesele moșierilor.
Din primul grup făceau parte deputații din Fracțiunea Țărănească, condusă de Ion Inculeț și P. Erhan și reprezentată de președintele Primei Comisii Agrare, V. Țîganko. În ședința din 14 decembrie 1918, primii doi au ținut să atenționeze deputații Sfatului Țării asupra necesității de a rămâne fideli Declarației din 2 decembrie cu privire la înzestrarea țăranilor cu pământ. Inculeț se arăta uimit că „Declarația a fost votată unanim, de aceea este straniu să vedem acum că unii deputați au altă atitudine față de această chestiune”.
Pe de altă parte, P. Erhan, Directorul General al RDM, intuind probabil că după intrarea trupelor române realizarea acestei promisiuni va fi îngreunată, cerea deputaților să jure că „în timpul cel mai apropiat problema agrară va fi realizată legal în baza principiilor enunțate de Declarație”. În ședința din 7 februarie Comisia Agrară avea să prezinte în Sfatul Țării primul proiect de reformă agrară, dar la scurt timp după începerea ședinței, V. Țîganko avea să declare că din moment ce guvernul a anunțat pregătirea unei legi provizorii pentru exploatarea pământului până la convocarea Adunării Constituante, Fracțiunea Țărănească propunea retragerea acestui proiect. În realitate, Comisia și proiectul au fost opera guvernului Erhan, iar între timp situația s-a schimbat, iar guvernul va fi preluat de D. Ciugureanu, în jurul căruia s-a constituit al doilea grup de deputați, favorabili unei altfel de abordări a problemei agrare. Premierul Ciugureanu avea să explice că „Împrejurările politice apărute între timp, ne forțează să împăcăm două principii: aspirațiile îndreptățite ale țăranilor de a primi pământ și revendicările justificate ale moșierilor. A împăca aceste două principii este greu și trebuie găsită o soluție de compromis, trebuie să tindem spre asta”. Ciugureanu, care doar trei săptămâni în urmă era adeptul Declarației din 2 decembrie, acum considera că sarcina principală nu mai era reforma agrară, ci „asigurarea țării cu pâine”.
D. Ciugureanu fie a intuit schimbarea situației după intrarea trupelor române sau a fost influențat în vederea schimbării acestei abordări. După cum am văzut mai sus, o parte a marilor proprietari au reușit să obțină sprijinul autorităților militare din Basarabia pentru a intra în posesia moșiilor care fuseseră acaparate de către țărani. Ulterior, moșierii vor intra în contact direct cu guvernul român de la Iași și cu regele Ferdinand I personal, unde au susținut ideea că acționând în spiritul decretelor bolșevice (o dezinformare evidentă – n.a.), Sfatul Țării i-a deposedat de pământuri și averi, pe care le-a dat fără despăgubiri la țărani. Dat fiind caracterul conservator al guvernării românești, alcătuită în mare parte din mari latifundiari și oameni înstăriți, care nu doar că nu aveau compasiune pentru țărani, ci chiar îi urau, s-a putut observa solidarizarea dintre moșierii de pe ambele maluri ale Prutului, chiar dacă marii latifundiari din Basarabia erau de origini străine, neromânești.
Desigur că nu era vorba doar de o relație empatică între două grupuri sociale foarte influente la acel moment, care se preocupau de viitorul lor politic și economic. Aici trebuie luată în calcul eventualitatea intrării Basarabiei în cadrul statului român și efectul de domino al acestei reforme agrare radicale, care odată socializând pământul în teritoriul dintre Prut și Nistru, putea avea același efect în alte regiuni ale României.
Nu este de mirare deci, că la ședința din 7 februarie 1918, P. Halippa dădea citire unei petiții din șase puncte ale marilor latifundiari, adresată Sfatului Țării, în care printre altele se cerea: a. accesul proprietarilor funciari la prelucrarea pământurilor care le-au fost acaparate; b. garanție că vor avea posibilitatea de a-și strânge roada și a o preda organelor alimentare; c. restituirea imediată de către populația ținutului a întreg inventarului viu și mort care a fost jefuit; d. restabilirea clădirilor și construcțiilor care au fost arse sau distruse. După cum observa sarcastic Halippa, „dacă nu demult moșierii implorau să li se garanteze viața, acum înaintează cu totul alte cerințe”.
În aceste circumstanțe, în ședința din 7 februarie, P. Erhan, deja în funcția de Director al Agriculturii al guvernului Ciugureanu, propunea ca soluție de compromis în rezolvarea problemei agrare adoptarea unei Instrucțiuni Agrare privind modalitatea de exploatare provizorie a pământului. Instrucțiunea era alcătuită din șapte puncte, care declara că „tot pământul cultivabil este declarat fond de arendă al statului, care este distribuit celor ce sunt în stare să-l lucreze”. Aceasta însemna practic lichidarea proprietății private, așa cum prevedea Declarația din 2 decembrie, deși moșierii puteau dispune de câte 40-50 desetine, dar nu în proprietate personală. Chiar dacă regretau retragerea de pe agenda de lucru al Sfatului Țării a proiectului de lege agrară, conceput în spiritul socializării, majoritatea deputaților și-au exprimat acordul cu propunerea lui P. Erhan ca tot pământul să fie declarat fond al statului, ceea ce presupunea că marile proprietăți ale statului nu vor fi restabilite.
Documentele Centenarului: Instrucțiunea Agrară a Republicii Democratice Moldovenești (26 februarie 1918)
Documentele Centenarului: Instrucțiunea Agrară a Republicii Democratice Moldovenești (26 februarie 1918)
„I. Din pricina vremei grele, care o trăim noi acuma, și fiindcă țara se află în primejdie de foamete, pănce treaba pământului va fi hotărâtă cu desăvârșire în rânduiala legiuitoare, Stăpânirea Respublicei Democratice Moldovenești ia pe sama ei toate pământurile, care au însemnătate pentru gospodăria sătească;
II. Împărțirea pământului între acei care-l pot lucra se face de cătră așezământurile stăpânirei, de către comitetele Pământenești de Voloste, de ținut și de comitetul țării;
III. Împărțirea pământului între acei ce îl pot lucra trebuie să se facă în interesul țării și a norodului muncitor. În interesul țării trebuie numai decât de păstrat însemnătatea gospodărească pentru moșiile temeinic așezate...
IV. Comitetele pământești trebuie să ee măsuri ca să fie făcut un fond vremelnic de arendă a pământului și să împartă dintr-însul pământ pentru lucru și folosirea lucrătorilor, în scopul ca acest pământ să fie mai mult folosit pentru semănarea pâinii;
V. Toate pământurile semănate ori de cine ar fi nu pot fi împărțite din nou. Semănăturile acestea rămân în sama fețelor, care le-au făcut...
VI. Supravegherea și îndrumarea obștească a comitetelor pământești de voloste și ținut se află în mâinile Ministerului de agricultură și comitetului pământesc al țării, care ființează pe lângă Ministerul de agricultură;
VII. Împărțirea pământului pe loc se face de cătră comitetele pământenești de voloste.”
Instrucțiunea Agrară va fi prezentată la ședința din 16 februarie și va fi dezbătută în opt ședințe consecutive, până la 21 februarie 1918, timp în care majoritatea deputaților au înclinat spre poziția guvernului că socializarea pământului este la moment imposibilă și urmează a fi amânată până la timpuri mai favorabile. În ultima lectura, punctul I al Instrucțiunii stipula că „În vederea momentului de grele încercări și a foametei care amenința țara, până la soluționarea definitivă a problemei agrare pe cale legală, Stăpânirea Republicii Democratice Moldovenești ia pe seama ei toate pământurile, care au însemnătate pentru gospodărirea agricolă”. Prin urmare, prevederea „țărăniștilor” privind „pământul ca fond de stat” spre folosirea țăranilor, era înlocuită cu formularea de custodie, ceea ce scotea pentru totdeauna chestiunea exproprierii posesiunilor latifundiare de pe ordinea de zi. Mai mult decât atât, Instrucțiunea prevedea că „În interesul țării trebuie numai decât de păstrat însemnătatea gospodărească pentru moșiile temeinic așezate”, adică recunoscând însemnătatea economică a acestor forme de proprietate. Devenise evident că interesele marilor proprietari fuseseră salvate pentru moment de atitudinile conservatoare ale guvernării de la Iași, care tot mai mult influența deciziile politice de la Chișinău, dar și de necesitatea menținerii unui anumit echilibru economic în provincie. Nu era de mirare că mulți țărani credeau că după intrarea trupelor române în Basarabia, Sfatul Țării care funcționase până atunci a fost lichidat și în locul lui a fost format un alt Sfat al Țării, unul moșieresc.
