1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În Basarabia secolului XIX, raporturile de proprietate au avut o evoluție asemănătoare restului teritoriilor din Imperiul Rus, ele fiind preponderent în favoarea statului. Colectivitățile rurale erau organizate în mir, o formă de posesie care reprezenta dreptul de stăpânire în comun a pământului, acesta fiind distribuit membrilor obștii sătești numai în folosință, nu și în proprietate. Primele forme de proprietate țărănească (nadel) vor apărea după reforma agrară din 1861, care a abolit iobăgia în Rusia țaristă, dar mirul va rămâne forma predominantă de proprietate colectivă asupra pământului. În anul 1906 prim-ministrul Pavel Stolâpin a inițiat o nouă reformă agrară („modernizarea lui Stolâpin”), de sorginte liberală, axată pe un set de măsuri menite să modernizeze agricultura și să dezvolte forme de proprietate privată susținută de stat prin intermediul sistemului bancar. Alături de efectele sale efemere, reforma a condus la depopularea Basarabiei de zeci de mii de țărani, care vor fi strămutați în regiunile depărtate ale Siberiei și Kazahstanului, rezultat al politicilor țariste de populare și exploatare a acestor teritorii.

În Basarabia, de problemele agriculturii se preocupa Zemstva gubernială, care exercita control asupra zemstvelor județene și de voloste. Problema pământului în Basarabia era specifică din cauza deosebirilor în organizarea agriculturii la nord și la sud, particularități datorate efectelor aplicării reformelor agrare sub diferite regimuri. Țăranii de la nordul și centrul Basarabiei, în urma reformei din 1861 (aplicată efectiv în 1868), au primit un lot de împroprietărire care varia între 8 și 13 desetine de pământ (o desetină = 1.09 ha), în dependență de zonă, fertilitatea solului și densitatea populației. În sudul Basarabiei, în cele trei județe care s-au aflat sub administrației românească între 1856-1878 (Cahul, Bolgrad, Ismail), s-a aplicat legea rurală din 1864, care oferea țăranilor fără vite 5.7 ha de pământ, iar celor cu vite 8.6 ha.

În ambele circumstanțe, pe de o parte, reformele au ciopârțit proprietățile mici și mijlocii în întreaga provincie, ca rezultat al sporului demografic natural, iar pe de altă parte au condus la extinderea marilor proprietăți. O altă particularitate a Basarabiei era faptul că ambele reforme nu permiteau vânzarea pământului, fapt ce împiedica formarea păturii de țărani mijlocași. Drept rezultat, marii latifundiari obțineau profit de pe urma muncii țăranului, dar reușeau să iasă pe piața internațională nu în calitate de „fermieri cu tendința de a obține profit, ci ca arendași storcători de profit”.

Datele pentru anul 1905 relevă următoarea structură agrară în Basarabia: proprietatea țărănească (nadel) avea o suprafață de 2 mln. ha sau 48.6 % din suprafața provinciei (est. 8.5 ha la nadel); 51.4 % din total revenea marilor proprietari, statului și mănăstirilor; grosul proprietății țărănești o alcătuiau proprietățile de până la 5 ha (lotași), care dețineau 51.4 %, urmați de cei cu până la 3 ha (35.6 %) și cele de peste 5 ha care dețineau 24 % din suprafață.

Memoriile Centenarului: Agronomul american Louis G. Michael despre situația agrară din Basarabia

Memoriile Centenarului: Agronomul american Louis G. Michael despre situația agrară din Basarabia

Louis G. Michael a venit în Basarabia în anul 1910 cu scopul implementării unui proiect de selecție a porumbului. Contractul său, semnat inițial pe trei ani stipula cultivarea pe un lot experimental a porumbului de înaltă calitate, care ar servi drept model pentru extinderea sa în întreaga provincie și ar cointeresa proprietarii basarabeni în procurarea utilajului agricol. Agronomul american s-a aflat în Basarabia șase ani și a lăsat mai multe impresii despre sistemul său agrar, despre oameni și locurile vizitate.

S-a arătat indignat de conservatorismul proprietarilor și de monopolul reprezentanților Zemstvei asupra experimentelor sale, care se opuneau deschis ideii de școlarizare a țăranilor declarând că „implementarea programului ar face mai dificilă comunicarea cu țăranii, care astfel ar refuza să muncească moșiile”.

Acesta a observat amalgamul de metode agricole, varietatea solului și a climei, precum și diversitatea etnică a locuitorilor, care formau nu doar specificul provinciei în ansamblu, dar și a fiecărei localități în parte. Proprietarii, în mare parte de origine poloneză sau rusă, erau, de regulă de altă etnie decât țăranii care le lucrau moșiile, „unicul lor scop fiind obținerea de profit, în contrast cu lupta pentru existența mizeră a țăranului”.

„În Basarabia, fiecare proprietar avea un evreu al său, responsabil de toate vânzările și achizițiile efectuate de către acesta..., tratându-și patrimoniul drept o sursă de venit în scopul satisfacerii ambițiilor sociale sau a unei vieți de lux, marea parte a proprietarilor, deși educați și capabili, cădeau ușor pradă celor fără de scrupule”.

Unica asemănare a agriculturii cu o agricultură de tip modern Louis G. Michael a găsit-o printre coloniștii germani din județul Akkerman, unde suprafața era mai puțin locuită, loturile suficient de largi pentru utilizarea tehnicii simple, iar relațiile cu Germania permiteau familiarizarea cu practicile agricole moderne.

Dincolo de caracterul exploatator al marii proprietăți, valabil și în alte părți ale Imperiului Rus, în Basarabia exploatarea avea și o puternică conotației etnică, națională. Doar o treime din marea proprietate asupra pământului aparținea proprietarilor de origine română, restul fiind alcătuită, în ordinea importanței, proprietarilor de origine rusă, germană, bulgară, armeană, poloneză, greacă, etc.

Într-o listă genealogică a dvorenilor din Basarabia, publicată la 1912 de mareșalul nobilimii Al. Krupenski, se arată că dintr-un total de 468 de familii boierești (atestate din 1812 până la 1 ianuarie 1911), 138 de familii erau de origine românească (1/3), restul 330 fiind de origine străină (2/3). Prin urmare, țăranii moldoveni, majoritari și băștinași, reclamau o exploatare străină a lor și a pământului, fapt ce va contribui ulterior la posibilitatea mobilizării acestora în anii 1917-1918. Românii/moldovenii împreună cu ucrainenii erau de obicei posesori ai proprietății mici, iar proprietatea medie se întâlnea cel mai adesea la coloniștii germani, ruși și bulgari. Un motiv aparte de resentimente din partea țărănimii era faptul că marea proprietate dădea pământurile în arendă, arendașii fiind de obicei evreii, care expuneau țăranii unei duble exploatări, pentru sine și pentru moșierul de la care lua în arendă pământurile. Acest fapt explică emergența unor puternice sentimente antisemite, dar mai ales angrenarea țărănimii basarabene de la periferiile Chișinăului în cele două pogromuri antievreiești, organizate de regimul țarist în 1903 și 1905.

Primul Război Mondial și revoluția rusă din februarie 1917, care a condus la abdicarea țarismului și instaurarea unei puteri duale a Sovietelor și Guvernului Provizoriu, a plasat problema pământului în epicentrul dezbaterilor și acțiunilor politice. Prin două dispoziții din martie-aprilie 1917, Guvernul Provizoriu a plasat controlul asupra relațiilor de proprietate funciară în responsabilitatea comitetelor agrare, pământul urmând „să fie în stăpânirea norodului, să fie soțializat”. În asemenea circumstanțe a început anarhia și marea dezordine, provocată de efectele războiului și propaganda bolșevică, țăranii începând peste tot în Rusia, cu de la sine putere, să lichideze marile proprietăți. Aflată în proximitatea imediată a Frontului Românesc, unde se aflau aproape un milion de soldați ruși, Basarabia va fi printre primele teritorii lovite de efectele anarhiei. Armata se descompunea. În orașele și satele Basarabiei creștea periculos numărul dezertorilor, care veneau la Chișinău pentru organizarea „sovietelor” locale a muncitorilor și soldaților, sfidau orice formă de putere și se dedau la prădăciuni. Aceste soviete, „proaspăt apărute, accidental formate, fără alegere, fără adunare chiar, compuse toate în majoritate de oameni întâmplători, nelocalnici, trecători accidentali prin Basarabia”, au început să protesteze , că în timpul revoluției „în capul treburilor să pun mari proprietari, foști adepți ai trecutului regim”. Noii comisari numiți de guvern, vor fi desconsiderați și atacați, primul fiind Hinculov, comisarul de la Bălți, asociat cu familia latifundiarului Krupenski, apoi Brjozovsky de la Soroca, Oatul de la Hotin, Cara de la Tighina și Mimi de la Chișinău, ei fiind scoși și înlocuiți cu reprezentanții „sovietelor”. La sate, fără nicio formă și rezistență, autoritățile au fost alungate și înlocuite cu comitete.

Raportul oficial al comisarului Guvernului Provizoriu la sfârșitul lunii iunie constata că „starea în Basarabia este tristă, satul este dezorganizat, ici colo dezordini agrare; satul este în întuneric și să ia după fiecare, aparatul administrativ este distrus, organizațiile existente sunt slabe”.

În lunile martie-aprilie 1917 este semnalată ocuparea de către țărani a pământurilor proprietății mari și constituirea de comitete pentru pământ, conform ordinului Guvernului Provizoriu „de a crea comitete pentru pământ și a le transmite lor pământurile nelucrate ale proprietarilor”. Primul caz de acest gen este semnalat în luna martie în județul Soroca, unde țăranii au ocupat pământul Casei Sf. Spiridon din Iași, arendat unei fabrici de zahăr. La începutul lunii aprilie cazuri similare se înregistrează în ținuturile Chișinăului, Sorocii, Orheiului, Bălților. În multe localități soldații sparg pivnițe pentru a prăda vinul. La Cărpineni și Iurceni soldații se dedau jafului și instigau țărănimea.

În aceste circumstanțe, discuția privind aplicarea reformei agrare va apărea, în premieră, pe agenda politică a Partidului Național Moldovenesc, care, încă din momentul constituirii sale în aprilie 1917, a stipulat în program că „acceptă exproprierea și împroprietărirea țăranilor în formele ce se vor hotărî de voința poporului”. La 31 mai 1917 Partidul adopta declarația „Cum privește Partidul Național Moldovenesc treaba pământului”, care păstra suflul revoluției ruse și prezenta un mod de soluționare radicală a problemei agrare. Pământul urma să fie dat în folosință comună, fiecare țăran având posibilitatea să lucreze o normă stabilită de Sfatul Țării. Viile și grădinile boierești treceau în stăpânire obștească, dar ideea de comunizare a pământului, cum ne arată istoricul Svetlana Suveică, nu garanta dreptul de proprietate asupra acestuia. Din acest moment, problema agrară va capta preocupările tuturor partidelor și organizațiilor sociale din Basarabia, devenind terenul unor acerbe bătălii politice.

La sfârșitul anului 1917-începutul anului 1918, oficialitățile române erau reținute, chiar temătoare față de ceea ce se întâmpla în Basarabia, unde ideile revoluționare bulversau regiunea, schimbau așezarea politică și socială. „Contaminarea” teritoriului de la vest de Prut cu aceste idei era nedorită de clasa politică românească, după cum ne-o dovedesc diverse surse din epocă.

România era o țară vulnerabilă în acel moment. Înfrântă în război, ea se străduia să supraviețuiască, de aceea semnase un armistițiu și era pe punctul de a semna o pace cu Centralii. Se prefigura atât pierderea unor teritorii importante, cât și o subordonare economică și politică față de Puterile Centrale, în special față de Germania. În acest context, alipirea Basarabiei ar fi fost o gură de oxigen pentru autoritățile de la Iași, dar ar fi însemnat și o satisfacție pentru populația obosită de război, care nu (mai) înțelegea la ce folosiseră sacrificiile imense din anii precedenți.

Pentru a controla și impulsiona intrarea Basarabiei în componența sa, România avea câteva instrumente la îndemână, cele mai importante fiind armata și propaganda culturală. Altfel spus, potrivit terminologiei actuale, era o combinație de hard power și soft power.

Rolul Armatei Române

Încă de la începutul pătrunderii în Basarabia, pe lângă combaterea formațiunilor militare bolșevice, Armata Română a recurs la acțiuni dure contra acelei părți a populației care, într-o formă sau alta, se opunea preluării controlului asupra unor localități. Acțiuni lipsite de indulgență au fost îndreptate și împotriva propriilor dezertori. În februarie 1918, printr-un ordin al Corpului VI Armată s-a dispus ca ori de câte ori aveau să fie întâlniți și capturați dezertori români, aceștia urmau să fie executați conform prevederilor legilor de război.

Politica de mână forte a avut efecte contradictorii. Pe de o parte, aceasta a dus într-o oarecare măsură la limitarea extinderii stării de anarhie și, în cele din urmă, la restabilirea treptată a unei anumite ordini în regiune. Pe de altă parte, impunerea unui regim aspru de către trupele române între Prut și Nistru a atras numeroase nemulțumiri, cu consecințe pe termen lung. Armata Română a introdus pedeapsa cu moartea în Basarabia, deși aceasta fusese abrogată în Republica Democratică Moldovenească, în 1917. Când Ion Inculeț i-a atras atenția asupra acestui fapt generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, cunoscut pentru duritatea sa, militarul român a replicat: „Eu sunt judecătorul aici!”. Generalul considera că era în drept să acționeze cum credea el de cuviință. Nu era nici prima, nici ultima dată când militarii făceau confuzia între cazarmă și agora. Și alți comandanți militari români – spre exemplu, generalul Mihail C. Schina, comandantul Diviziei 1 cavalerie –, recunoșteau violența propriilor trupe împotriva civililor basarabeni, deși încercau să o justifice drept apărare a „demnității” militarilor din subordine.

Pe de altă parte, într-o încercare de contracarare a criticilor împotriva acțiunilor sale de forță, Armata Română a evitat în general să se amestece în conflictele de proprietate dintre moșieri și țărani. De asemenea, unele mari unități ale Armatei Române au popularizat o campanie de ajutare a unor țărani basarabeni care nu aveau mijloace să-și lucreze pământurile. În acest scop, la dispoziția acestor țărani au fost puși cai și soldați. De altfel, guvernul de la Iași avea să decidă aplicarea aceleiași măsuri și în privința marilor proprietari basarabeni.

Acțiunile Armatei Române în Basarabia au fost criticate de bolșevici, între cele două părți fiind un conflict deschis încă de la începutul anului 1918. Însă și rușii nebolșevici, de pe frontul românesc, care mai sperau în păstrarea fostelor granițe ale Rusiei, erau critici față de comportamentul trupelor române la est de Prut. De altfel, generalul Dmitri Șcerbacev, comandantul nominal al trupelor ruse de pe acest front, i se plângea generalului Henri M. Berthelot, la scurtă vreme după trecerea trupelor române peste Prut, că generalul Broșteanu trata Basarabia „ca și cum ar fi fost o țară cucerită”.

Armata Română nu a fost neutră din punct de vedere politic în Basarabia. Ea s-a implicat în viața politică a Republicii Democratice Moldovenești, acordând sprijin în special Partidului Național Moldovenesc, care milita pentru unirea Basarabiei la România. În această privință, chiar generalul Berthelot, un susținător al României, nu ezita să aibă evaluări critice în jurnalul său.

În schimb, Fracțiunea Țărănească, apropiată ideologic mai ales de formațiunile socialiste ruse nebolșevice, avea să fie șicanată sistematic de autoritățile militare românești. La Chișinău s-au desfășurat în zilele de 18-20 ianuarie 1918 lucrările Congresului al III-lea al țăranilor. În programul Congresului se prevedea și discutarea stării politice a Republicii Democratice Moldovenești, a activității Sfatului Țării, ceea ce se întâmplase în zilele de 6-10 ianuarie 1918, intrarea trupelor române, relațiile Basarabiei cu alte teritorii autonome ale Republicii Federative Ruse, situația Armatei Moldovenești, problema agrară în regiune etc. Președinte al Congresului a fost ales V. Rudiev, vicepreședinți V. Prahnițchi, T. Cotoros, Armon și P. Ciumacenco, iar secretari I. Panțâr, Golețki, Moldovan și Nedeac.

Unii dintre participanții la Congres au criticat deschis Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali, care chemaseră Armata Română, și au cerut ca aceasta din urmă să plece din Basarabia. Comandamentul român din Chișinău a aflat repede de exprimarea acestor opinii și a trimis un detașament de soldați, conduși de un ofițer, pentru a cerceta cazul. Conducerea Congresului a protestat față de înconjurarea cu trupe românești a clădirii unde se țineau lucrările. Rudiev, Prahnițchi, Cotoros, Panțâr (moldoveni) și Ciumacenco (ucrainean) au fost ridicați și duși la Comandamentul românesc, sub pretextul că nu-i opriseră pe vorbitori să critice Armata Română. Cei cinci delegați nu au mai fost văzuți după aceea. Potrivit unor surse, ei ar fi fost împușcați de trupele generalului Broșteanu.

Toate acestea reprezentau o încălcare a declarațiilor pe care autoritățile militare române, prin generalii Constantin Prezan și Ernest Broșteanu, le făcuseră la intrarea propriilor trupe în Basarabia.

Rolul intelectualilor din Basarabia, Bucovina, Ardeal și Vechiul Regat

Între basarabenii s-au amplificat în anii 1917-1918 preocupările pentru chestiunile identitare și sociale. S-a înregistrat chiar un proces de transformare identitară accelerată, cel puțin între intelectuali. Cât de profundă a fost această transformare rămâne un subiect de discuție. Exista în Basarabia o pătură intelectuală moldo-română, destul de redusă numeric și de dată relativ recentă. Unii dintre reprezentanții acestui curent au murit în august 1917: Simeon Murafa, ucis de soldați ruși împreună cu Andrei Hodorogea, și Alexei Mateevici, răpus de tifos exantematic. Alții însă și-au continuat și extins acțiunile într-o direcție pe care o considerau potrivită pentru comunitatea lor: Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu, Nicolae Alexandri, Ștefan Ciobanu, Constantin Popovici, Paul Gore, Nicolae Popovschi ș.a. Avantajul lor era că își cunoșteau mai bine regiunea decât alții din afara Basarabiei, care nu aveau legături de familie acolo, și care scriau despre acest spațiu din auzite, pe baza unor observații superficiale sau în urma unor lecturi ideologizate.

Periodicele basarabene care apăreau la Chișinău au avut un rol în diseminarea ideilor revoluționare și/sau naționale din epocă. Cea mai importantă gazetă era Cuvânt moldovenesc, scoasă cu alfabet chirilic de Pan Halippa, fondatorul și directorul ziarului, susținută financiar de Vasile Stroescu; în 1918 apărea de două ori pe săptămână. O revistă importantă era Luminătorul, care apărea sub egida Eparhiei Chișinăului, sub redacția lui Constantin Popovici. Tot în capitala Basarabiei apărea revista Școala moldovenească, unde scriau Ștefan Ciobanu și Nicolae Popovschi.

Ideile panromânești au fost susținute în Basarabia, începând din primăvara anului 1917, de intelectuali refugiați din Transilvania și Bucovina, apoi, după intrarea trupelor române în regiune, de cei din Vechiul Regat. Între intelectualii bucovineni ajunși în Basarabia în vara-toamna anului 1917 s-au aflat Ion Nistor, Ovid Țopa, George Tofan, Liviu Marian, Vichenti Jemini, Mihai Ilica ș.a. Intelectualii ardeleni s-au aflat în Basarabia în număr ceva mai mare, printre cei mai cunoscuți fiind Onisifor Ghibu, Andrei Oțetea, Ion Matei, Romulus Cioflec, I. Matei, Ioan Moța, Sebastian Bornemisa, Ion Agârbiceanu etc.

Cei mai mulți dintre intelectualii bucovineni și ardeleni refugiați au lucrat în școli ca profesori de limba română, au predat cursuri pentru învățătorii moldoveni, inclusiv pentru transnistreni. Învățătorii și profesorii români din Ardeal și Bucovina aflați în Basarabia erau plătiți de la sfârșitul anului 1917 din fonduri acordate de guvernul de la Iași.

În acțiunile de naționalizare a școlii și bisericii din Basarabia, în a doua jumătate a anului 1917 și în 1918, erau implicați atât basarabenii naționaliști-revoluționari, cât și refugiații români din Ardeal și Bucovina, ca și cei trimiși de guvernul român. Pentru a fi menținuți în posturi, funcționarii publici din Basarabia trebuiau să știe românește. Unii au învățat mai mult „papagalicește”, timp de câteva luni, ceea ce le era necesar pentru a-și păstra funcțiile. În satele din zona Diviziei 1 cavalerie, în nordul Basarabiei, la Bălți, ofițerii și subofițerii activi și de rezervă, plus învățătorii ardeleni care erau atașați pe lângă această unitate, au început să țină în sate cursuri pentru adulți.

Unii dintre ardeleni, bucovineni și regățeni au ținut cursuri de istorie, literatură, în general de cultură română, inclusiv la Universitatea Populară, înființată de intelectualii basarabeni la Chișinău. Cursurile acesteia s-au deschis la 18 februarie 1918, printre cei care au ținut cuvântări aflându-se Nicolae Alexandri, Pan Halippa, Ion Inculeț, dar și Onisifor Ghibu.

Au fost și refugiați care au lucrat pentru administrația de la Chișinău. Spre exemplu, bucovineanul Ovid Țopa a fost secretar, cu normă parțială, al lui Daniel Ciugureanu, când acesta era prim-ministru al Republicii Democratice Moldovenești.

Alți refugiați au activat în redacțiile unor reviste. Onisifor Ghibu a editat la Chișinău ziarul Ardealul, ulterior redenumit România Nouă. Pan Halippa i-a avut drept colaboratori la Cuvânt moldovenesc pe ardelenii Ioan Moța și Sebastian Bornemisa. La Bălți avea să apară de la sfârșitul lunii martie 1918 bisăptămânalul Glasul moldovenesc, publicat timp de câteva luni cu caractere chirilice și latine, pe două coloane, ulterior doar cu alfabet latin. Generalul Mihail C. Schina, comandantul Diviziei 1 cavalerie, a susținut apariția publicației; de altfel, aceasta a fost distribuită în localitățile rurale de către Armata Română.

Din România s-au trimis în Basarabia cărți, publicații periodice și o tipografie, unde au apărut unele ziare, inclusiv Ardealul. De asemenea, în 1918 Teatrul Național din Iași a dat reprezentații la est de Prut, iar orchestra simfonică din Iași, cu George Enescu, a susținut concerte la Chișinău, Bălți și în alte localități din Basarabia.

După intrarea Armatei Române în Basarabia, refugiații ardeleni și bucovineni aflați la Chișinău au lucrat „pe față” pentru unirea regiunii cu România, cum aveau să scrie explicit ori să sugereze unii dintre ei în diferite lucrări. În special din ianuarie 1918, ardelenilor și bucovinenilor aflați în Basarabia li s-a adăugat și o „echipă de profesori, învățători și intelectuali din Vechiul Regat” (Pan Halippa), care s-au răspândit în toată regiunea.

Între aceștia s-au aflat, printre alții, Ion Mihalache, Teodor Iacobescu, Apostol Culea, frații Vasile și Petre Haneș, Spiridon Popescu, Dimitrie Cădere, Ion Mironescu, L. Mrejeriu, V. Toni, I. Ștefănescu, Teodor Iacobescu, G. Bentoiu, A. Ilarion, Gh. Niculescu, Gh. Zoltuzu, I. Cotaru, Sim. Teodorescu-Chirilescu, Al. Vasiliu, Al. Nicula, I. Teodorescu, N. Botez, I. Pudrianu, Gh. Ionescu, N. Grozea, M. Ciobanu, I. Petrescu, I. Mitrea, T. Tintila, M. Vlădoianu, Gheorghe Munteanu-Murgoci, Dumitru Munteanu-Râmnic, N. Popa ș.a.

Unii dintre intelectualii veniți de la vest de Prut nu au lăsat amintiri tocmai plăcute în anumite cercuri basarabene. Onisifor Ghibu avea să susțină ulterior că „atmosfera unirii și chiar unirea” cu România ar fi făcut-o el și ardelenii, la care s-ar fi adăugat acțiunile Armatei Române. Această aserțiune tranșantă, supărătoare pentru unii basarabeni, avea să-l determine pe Pan Halippa să-l considere pe Ghibu drept un „megaloman mincinos”, adept al „naționalismului integral” și neglijând reformele sociale. În 1918 începea o coabitare nu lipsită de asperități între naționaliștii români din Basarabia și cei din Ardeal.