După cum arătam în articolele precedente, intenția realizării în Basarabia a unei reforme agrare datează cu luna martie a anului 1917 când, în baza unui decret al Guvernului Provizoriu de la Petrograd, suprafețele cultivabile din proprietatea mare și cea mijlocie au trecut în resortul comitetelor funciare pentru a fi repartizate muncitorilor agricoli. Cu toate acestea, măsurile practice în direcția dată au putut fi inițiate doar după deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării. O Comisie agrară compusă din deputați desemnați de Sfatul Ţării, precum și numeroși specialiști invitați au început lucrările în vederea pregătirii unui proiect de lege de reformă agrară. Principiul de bază al reformei, așa cum a fost concepută de numita comisie și aprobată de Sfatul Ţării, l-a constituit desființarea marii proprietăți în schimbul unei despăgubiri juste, menținerea proprietății mijlocii și consolidarea micii proprietăți țărănești.
Documentele Centenarului. Decretul regelui Ferdinand I privind împărțirea proprietăților regale
Documentele Centenarului
Decretul regelui Ferdinand I privind împărțirea proprietăților regale:
„Craiul României își împarte moșiile sale între țărani!
Regele României a dat prin gazeta oficială a stăpânirii poruncă către Administratorul moșiilor coroanei, ca să înceapă cât mai curând împărțirea celor 12 moșii ale Coroanei, precum și cele 4moșii care erau averea sa deosebită, între țărani, după forma care s-a scris în legea cea nouă despre împărțirea moșiilor. Se vor avea în vedere mai ales luptătorii răniți, orfanii de război, neputincioșii și toți cei care au suferit pentru țară și neam.
Moșiile Coroanei au vrea 70 mii deseatine, ale regelui vreo 25 mii, așa că singur Regele împarte cam 100 mii deseatine (1 deseatină = 1.09 ha, n.a.), vrând prin asta să dee pildă boierilor ca să facă asemenea, și anume de bună voie, nu de sila legii”.
Reforma agrară a constituit piatra de temelie a mișcării de eliberare națională din Basarabia în perioada anilor 1917-1918. În acea vreme, practic, în toate județele Basarabiei au fost adoptate rezoluții de felul celei din cadrul întrunirii delegaților din plasa Slobozia Bălților sub președinția lui Dumitru I. Bujor care prevedea ca „tot pământul din Basarabia – fie împărătesc, fie bisericesc, fie boieresc – să fie dat la poporăni, care-l muncesc cu mâinile lor, fără plată”. Pe de altă parte, „rezolvarea și realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului” de către Sfatul Ţării, hotărârile căruia „se vor recunoaşte de guvernul român”, a constituit prima condiţie inclusă în declaraţia oficială a Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România din 27 martie / 9 aprilie 1918.
Reforma agrară basarabeană a constituit manifestarea voinţei marii majorităţi a populaţiei de a obţine, în locul unei proprietăţi întinse, exploatate de marele proprietar cu ajutorul muncii ţărăneşti, prestate sub regimul, adeseori oneros, al învoielilor agricole, o proprietate şi o exploataţie ţărănească de dimensiuni reduse, dar de natură a oferi unei familii ţărăneşti lucrătoare posibilitatea de a trăi, din cultivarea lotului, într-o relativă independenţă economică. Concomitent cu sentimentul libertăţii economice şi al încrederii în forţele proprii obţinut de către săteanul intrat în posesia proprietăţii ţărăneşti parcelare, reforma agrară realizată în anii imediat următori primei conflagraţii mondiale s-a aflat în deplin consens cu noile tendinţe manifestate în doctrina economică a vremii. Din „drept absolut şi exclusiv”, proprietatea asupra pământului se transformase într-o „funcţie socială” pusă la dispoziţia celor mulţi, pentru ca prin munca acestora, ea să devină productivă în folosul tuturor.
Proclamată de către Sfatul Ţării și realizată pe parcursul anilor 1918 – 1924, reforma agrară radicală a fost apreciată drept „reforma pozitivă cea mai simțită”, „piatra de temelie a activității Statului român” în Basarabia și a fost factorul determinant care a contribuit efectiv la consolidarea unirii din 1918.
Primul pas în realizarea reformei agrare în Basarabia l-a constituit Declarația Sfatului Țării din 2 decembrie 1917, când era proclamată Republica Democrată (Populară) Moldovenească. Declarația conținea un șir de acțiuni imediate și de viitor ce trebuiau luate, printre care: organizarea alegerilor; libertatea cuvântului, presei, credinței; desființarea pedepsei cu moartea; egalitatea deplină a naționalităților; organizarea școlii după principii naționale; organizarea imediată a unităților militare, etc, dar într-un mod deloc întâmplător, articolul 2 al Declarației stipula „trecerea pământului în mâinile poporului”. Prin această stipulare, pământul urma să fie predat țăranilor și nu era admis niciun compromis cu moșierii. „Când a ieșit Declarația, spunea deputatul V. Prahnițchi, eu am zis că noi avem dușmani în fiecare casă de moșier. Declarația este un act al dreptății; noi dăm norodului ceea ce-i aparține de drept”. Ulterior, în altă ședință a Sfatului Țării, Prahnițchi avea să declare: „După proclamarea Declarației noastre, am obținut dușmani noi în persoana burgheziei; fiecare proprietar de case este inamicul nostru. Noi trecem pe străzi ca printre cetăți inamice”.
Reprezentativă pentru înțelegerea contextului epocii este replica lui P. Erhan, Directorul General al RDM, care susținea în ședință că „noi punem capul la bătaie ca poporul nu va mai fi exploatat și, prin urmare, nu avem de ce să ne temem că ar putea să apară cine știe ce metode inadmisibile și inimaginabile de exploatare a poporului. Nu vor fi moșieri, asta nu trebuie să uitați”. Un alt deputat, socialistul P. Ciumacenko, devenit Director adjunct al agriculturii, declara în Sfatul Țării că „pământul nu poate fi întors foștilor paraziți, el va deveni fond al întregului popor”.
Declarațiile deputaților din Sfatul Țării nu erau niște simple convingeri personale, ele erau expresia unor puternice predispoziții revoluționare, care cereau lichidarea proprietății private, în general, și a celei funciare, în mod particular. Și anterior Sfatului Țării, Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), puternic influențat de congresele țăranilor și militarilor, avea să stipuleze clar că „stăpânirea de pământ se desființează pentru totdeauna”.
Prin Declarația din 2 decembrie 1917, Sfatul Țării preciza că toate pământurile urmau să treacă sub autoritatea Comitetului Agrar al RDM pentru a fi împărțite la țărani. Din acest moment, avem câteva etape în realizarea reformei agrare: până la intrarea trupelor române în Basarabia; momentul intrării trupelor române și dilemele legate de implicarea armatei și administrației românești în chestiunile agrare; înserarea problemei agrare în condițiile Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918; lucrările Comisiei agrare până după adoptarea Unirii condiționate; adoptarea reformei agrare la 27 noiembrie 1918 și în sfârșit implementarea reformei agrare din Basarabia în cadrul statului românesc unitar.
În ședința Sfatului Țării din 5 ianuarie 1918 era propus din partea Consiliului Directorilor Generali un proiect de lege agrară, prezentat de P. Ciumacenko, care prevedea ca „toate pământurile de utilitate agricolă, împreună cu inventarul, trece în mâinile norodului”. Chiar dacă venea într-un moment crucial al istoriei Basarabiei (la 6 ianuarie bolșevicii vor încerca preluarea puterii în Chișinău, iar la scurt timp în Basarabia vor intra armatele române), deputații nu au amânat dezbaterile asupra acestei probleme, fapt ce pe de o parte demonstrează determinarea clasei politice basarabene de a urgenta rezolvarea problemei țărănești, iar pe de altă dorința de a realiza reforma agrară fără imixtiune străină (nici bolșevică, nici română).
Potrivit proiectului de lege, implementarea reformei agrare era efectuată de comitetele agrare, care urmau să evalueze fondul funciar al țării și tot inventarul disponibil, abia după asta procedând la împărțirea egală a acestora la țărani. Dreptul moșierilor asupra pământului era acceptat doar în condițiile în care aceștia puteau să-l lucreze în mod individual. Aceste prevederi explică de unde a venit pe parcursul anului 1918 ostilitatea vădită a marilor proprietari față de Sfatul Țări, care era prezentat la Iași și în alte cercuri românești drept un „organ revoluționar, o emanație bolșevică”. Mai mult decât atât, delegațiile marilor proprietari care și-au întețit vizitele la Iași în iarna-primăvara anului 1918, doreau cu tot dinadinsul să obțină câștig de cauza în fața regelui și a guvernului Marghiloman, care era un reprezentant al cercurilor conservatoare, sperând că astfel își vor salva proprietățile și implicit statutul politic și social în provincie.
Pe de altă parte, deputații Sfatului Țării, care păreau dezbinați în privința opțiunilor politice și de orientare externă, dar nu și referitor la realizarea reformei agrare, au propus crearea unei comisii parlamentare care să examineze proiectul legii agrare și să vină cu propuneri la una din ședințele următoare a le plenului. În urma dezbaterilor, cele trei mari fracțiuni din Sfatul Țării, vor alege la 16 ianuarie 1918 Prima Comisie Agrară din care au făcut parte deputații Blocului Moldovenesc (I. Todos, V. Gafencu, A. Groppa, Gh. Mare, A. Morari, I. Buzdugan, Gh. Buruiană), Fracțiunii Țărănești (I. Panțîri, D. Lungu, Ch. Sberea, Gr. Turcuman, V. Rudiev, A. Caraiman, P. Cocârlă) și a Fracțiunii Minorităților (Gh. Demirov, F. Almendinger, S. Starenki, S. Botnariuk, T. Nikitiuk, V. Kurdinovski, K. Misirkov). În fruntea comisiei, formată din douăzeci și doi de deputați ai Sfatului Țării, a fost numit Vladimir Țîganko.
