1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Atitudinea ambiguă a României față de Republica Democratică Moldovenească

Încă din decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească a făcut demersuri pentru a trimite reprezentanți la negocierile de pace de la Brest-Litovsk, purtate între Puterile Centrale și Rusia, căreia, ulterior, avea să i se alăture Ucraina. Din varii motive – atacurile bolșevicilor, intrarea trupelor române în Basarabia –, delegații Chișinăului nu au participat la aceste negocieri de pace. La 11/24 februarie 1918, guvernul Ciugureanu a solicitat guvernelor german și austro-ungar recunoașterea Republicii Democratice Moldovenești „ca stat independent, având o suveranitate națională absolută”.

Spre sfârșitul perioadei în care s-a aflat în fruntea guvernului român, generalul Alexandru Averescu a insistat ca guvernul de la Chișinău să facă demersuri pentru recunoașterea independenței proclamate în ianuarie 1918. Potrivit lui Averescu, guvernul său voia să ajute la „consolidarea Republicii Moldovenești”. Nu întâmplător, el a susținut prezența delegaților Republicii la negocierile de pace de la București.

În acest scop, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au ajuns la 24 februarie/9 martie 1918 la Iași, cu intenția de a-și urma drumul spre București, pentru a participa, în numele Republicii Democratice Moldovenești, la negocierile de pace. În fața protestului Ucrainei și la solicitarea lui Richard von Kühlmann, ministrul de Externe german, delegații basarabeni și-au amânat plecarea spre București, întorcându-se la Chișinău. Potrivit lui Constantin Argetoianu, autoritățile române au intervenit pentru ca reprezentanții Basarabiei să nu ajungă la București. Se elimina astfel o piedică în calea alipirii Basarabiei la România, după cum avea să noteze Argetoianu.

Potrivit lui Averescu, Inculeț i-ar fi spus, cu ocazia întrevederii de la Iași, că Sfatul Țării era pentru unirea Basarabiei cu România „aproape în unanimitate” și că depindea doar de guvernul român alegerea momentului. Averescu avea să aprecieze în iunie 1918, în Camera Deputaților: „Era deci de văzut dacă se putea face o contopire sau o alipire sub formă de autonomie” (subl. D.D.). Tot în Parlamentul de la Iași și tot în iunie 1918, Ion Inculeț avea să precizeze că unirea era pregătită încă din ianuarie 1918, din momentul proclamării independenței Republicii Democratice Moldovenești. Aceasta este mai degrabă o justificare ulterioară, când Inculeț, unul dintre principalii actori politici din Basarabia autonomă, în virtutea acestui fapt membru în guvernul Marghiloman, cu ambiții în politica românească, nu avea niciun interes să scoată la lumină căutările, zbaterile sale din perioada anterioară. La întâlnirea de la Iași, amintită deja, a liderilor Republicii Moldovenești cu Averescu, acesta le-ar fi spus basarabenilor că momentul unirii nu sosise, că Basarabia trebuia să fie în continuare republică independentă.

Schimbarea de guvern de la Iași, în martie 1918, dar și a contextului est-european aveau să ducă la modificarea atitudinii Regatului României față de Republica Democratică Moldovenească. Guvernul Marghiloman nu avea să fie nici măcar declarativ de acord cu participarea reprezentanților Basarabiei la tratativele de pace de la București cu Centralii.

Două „state succesoare” față în față: Ucraina și Republica Democratică Moldovenească

Încă de la constituirea primelor structuri politice ucrainene, în primăvara anului 1917, și ca parte a Republicii Federative Ruse, Ucraina a emis pretenții asupra Basarabiei. Prin ricoșeu, acesta a fost un imbold suplimentar pentru activismul politic al basarabenilor, atât al moldovenilor, cât și al altor grupuri etno-culturale, dar a atras și sprijinul inițial al Petrogradului pentru autonomia fostei gubernii țariste a Basarabiei, ca mod de a ține în șah Kievul. Ulterior, Ucraina și-a nuanțat pretențiile față de teritoriul dintre Prut și Nistru. Acestea priveau îndeosebi nordul și sudul Basarabiei, cu invocarea faptului că acolo locuiau numeroși ucraineni. De asemenea, erau amintite și legăturile economice ale Basarabiei cu Odesa.

Ucraina a solicitat să fie reprezentată la negocierile de pace de la București, dintre România și Puterile Centrale. În același timp, guvernul ucrainean nu a fost de acord cu demersurile Republicii Moldovenești pentru recunoașterea independenței sau cu prezența delegaților acesteia la negocierile de pace de la București. Guvernul de la Chișinău a luat atitudine, în februarie 1918, față de încercările guvernului de la Kiev de a pretinde reprezentarea Basarabiei la negocierile de pace din capitala ocupată a României. Se reamintea că Republica Moldovenească era independentă și voia să-și susțină singură interesele, în plus făcându-se apel la diverse declarații și acte publice din 1917-ianuarie 1918, prin care Ucraina își afirma suveranitatea asupra unor regiuni ale fostului Imperiu Rus, nu însă și asupra Basarabiei.

Guvernul de la Kiev a trimis o telegramă guvernelor german, austro-ungar, otoman, bulgar și român, la 16/29 martie 1918, prin care susținea că Basarabia forma „o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”, din punct de vedere etnografic, economic și politic, cu atât mai mult cu cât în nordul regiunii ucrainenii erau majoritari, iar în sud ei ar fi format o majoritate relativă. Ucraina considera că orice schimbare a fostei granițe româno-ruse, mai ales în nord și sud, ar fi adus atingere intereselor sale politice și economice. Primul ministru al Ucrainei aprecia că viitoarea apartenență a Basarabiei nu putea fi discutată la conferința de pace de la București decât cu participarea și cu consimțământul reprezentanților Ucrainei.

Față de pretențiile Ucrainei asupra unor părți din teritoriul Basarabiei, Sfatul Țării a reacționat în aceeași zi, 16/29 martie 1918. Se reamintea că Republica Democratică Moldovenească își proclamase independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918, că între cele două țări fuseseră până atunci relațiii amicale, și cu atât mai mult surprindeau pretențiile teritoriale ale Ucrainei, precum și intenția acesteia de a participa la conferința de pace de la București în chestiuni care priveau Republica Moldovenească. Aceasta se voia „independentă, neatârnată și indivizibilă” între granițele fostei gubernii a Basarabiei. Guvernul de la Chișinău intenționa să trimită o delegație la Kiev, care urma să ceară recunoașterea și garantarea independenței Republicii între hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neargă și granițele antebelice cu Austro-Ungaria. De asemenea, întrucât ucrainenilor și altor naționalități din Republica Moldovenească li se acorda autonomie etno-culturală, se cerea ca Republica Ucraineană să acorde aceleași drepturi moldovenilor de dincolo de Nistru.

Republica Democratică Moldovenească între România și Puterile Centrale

În afara României și Ucrainei, cele mai interesate în chestiunea Republicii Moldovenești rămâneau Rusia Sovietică și Puterile Centrale. Guvernul de la Petrograd rupsese legăturile cu guvernul de la Iași tocmai din cauza Basarabiei, încă de la 13/26 ianuarie 1918. Aparent, Bulgaria nu avea nimic împotriva redobândirii de către România a județelor pierdute la 1878. Totuși, în cercurile diplomatice bulgare era vehiculată și posibilitatea ca, alături de Dobrogea de Nord, în noile granițe bulgare să fie inclusă și o parte a sudului Basarabiei, unde locuia și o minoritate bulgară. În plus, politicienii bulgari considerau „nemeritată” extinderea României asupra întregii Basarabiei, în granițele de după 1812. Indubitabil, o Românie extinsă și mai puternică nu avea cum să lase indiferentă o Bulgarie ce se visa putere regională dominantă la Dunărea de Jos. În ceea ce privește Imperiul Otoman, acesta nu avea în acel moment interese directe în Basarabia, deși urmărea situația cu atenție, sperând că o posibilă extindere teritorială a Bulgariei la Gurile Dunării putea ușura negocierile privind viitoarea graniță turco-bulgară.

„Greii” Centralilor rămâneau însă, inclusiv în chestiunea Basarabiei, Austro-Ungaria și, mai ales, Germania. Generalul Averescu avusese în timpul mandatului său discuții cu miniștrii de externe Ottokar Czernin și Richard von Kühlmann, care, atunci când se vorbea de Dobrogea, pe care românii în mod firesc voiau să o păstreze, sugerau că România putea avea o compensație în Basarabia. Germania și Austro-Ungaria se arătau dispuse să ajute România în această privință. În acel context românii le-au transmis germanilor că nu voiau să anexeze Basarabia, ci să recunoască independența Republicii Democratice Moldovenești.

Prin susținerea României în preluarea Basarabiei, Centralii vedeau – cum au și spus-o – o măsură compensatorie față de pierderea Dobrogei și a zonei montane (trecătorile din Carpați), iar în plus, ca pe o abatere de la obiectivele inițiale pentru care guvernul român intrase în război, cucerirea Transilvaniei. În discuția din 23 februarie/8 martie 1918, pe care Marghiloman a avut-o cu Czernin la București – cel dintâi încă nu era premier –, ministrul de Externe austro-ungar i-ar fi spus: „trebuie ca România să ia Basarabia. Protestarea Ucrainei nu e o piedică; ea n-are drept să spună nimic”. Austro-ungarii au ocupat nordul Basarabiei înainte ca trupele române să ajungă acolo și, potrivit unor informații, urmăreau să anexeze acel teritoriu.

Germanii le-au transmis românilor în diverse situații că în chestiunea basarabeană atitudinea Berlinului va fi determinată de modul în care România avea să se comporte la tratativele de pace. În timpul unor convorbiri pe care le-a avut cu Kühlmann, la începutul celei de-a treia decade a lunii martie 1918, Marghiloman l-a întrebat dacă i se lasă „mână liberă” în Basarabia. Ministrul de externe german a răspuns la un moment dat surâzând și cu o mișcare a mâinii care transmitea că nu avea nimic împotrivă, iar cu altă ocazie a promis explicit libertatea de acțiune pentru români la est de Prut, cu condiția ca aceștia să nu-i facă „dificultăți cu Ucraina”.

Analizând lucrurile din perspectiva unei pax germanica postbelice pentru Europa Centrală și de Est, diplomații de la Berlin agreau în februarie-martie 1918 o anexare a Basarabiei de către România. Față de pretențiile Ucrainei asupra nordului și sudului Basarabiei, germanii s-au manifestat împotrivă. În mod clar nu-i voiau pe ucraineni la gurile Dunării. Mai mult, interesul german cerea evitarea apariției unei granițe comune a Bulgariei cu Ucraina.

La sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1918 era clar că germanii se opuneau prezenței la tratativele de la București a reprezentanților Ucrainei și a celor ai Republicii Moldovenești. Conform altor surse, inițial germanii aveau în vedere fie primirea delegațiilor ucraineană și moldovenească la sfârșitul negocierilor de pace de la București, fie să le sugereze românilor să meargă pe tactica faptului împlinit la Chișinău. Germanii le-au sugerat românilor că pot prelua Basarabia, inclusiv în forma unei uniri formale proclamate la Chișinău. Această din urmă soluție ar fi fost (și) în avantajul germanilor, permițându-le să nu-și strice relațiile cu ucrainenii.

Probabil nu mulți dintre oamenii politici români cunoșteau la fel de bine ca Marghiloman rolul germanilor în acțiunea românilor în Basarabia. Fără acordul germanilor, românii nu ar fi putut nici intra acolo în ianuarie 1918, nici nu ar fi putut prelua oficial regiunea în martie același an, pentru simplul motiv că s-ar fi încălcat condițiile armistițiului, ceea ce ar fi putut duce la reluarea luptelor între cele două părți. Nu întâmplător, în seara zilei de 27 martie/9 aprilie 1918, Marghiloman a declarat, la banchetul de după ședința Sfatului Țării, că „Unirea Basarabiei s-a făcut la București”. Trimiterea era la negocierile cu Centralii, în special cu Germania și Austro-Ungaria. Deși aflați în tabere politice diferite, C. Argetoianu și I.G. Duca aveau să facă afirmații similare în memoriile lor. Pan Halippa nota și el în memorii că Marghiloman avea „consimțământul germanilor pentru chestia Basarabiei”.

Ceea ce s-a întâmplat în primele luni ale anului 1918 arată fără putință de tăgadă că Puterile Centrale i-au încurajat pe români să preia Basarabia. Era treaba celor din urmă sub ce formă o făceau. Fără acceptul Centralilor, unirea/alipirea Basarabiei în martie 1918 nu ar fi avut loc. La fel cum nici trupele române nu ar fi pătruns în regiune în ianuarie 1918, dacă Germania și Austro-Ungaria nu ar fi fost de acord.

Chiar dacă în preliminariile păcii semnate la 20 februarie/5 martie 1918, între România și Puterile Centrale, nu se spunea nimic despre preluarea Basarabiei de către guvernul român, Aliații intuiau că subiectul fusese discutat neoficial de români și Centrali, de germani în special. Modul în care au procedat germanii era considerat abil, ceea ce le permitea pe de o parte ruperea României de Rusia, controlarea reciprocă între guvernul român și guvernul ucrainean, în cele din urmă ambele fiind dependente de Berlin – și Viena – în contextul anului 1918.

În pofida încercărilor Chișinăului de a obține recunoașterea internațională, niciun stat nu a făcut aceasta în mod explicit, după cum observa Octavian Țîcu. În același timp, nimeni nu putea face abstracție de faptul că teritoriul Basarabiei era controlat în martie 1918 de trupele române. Guvernul de la Iași era singurul care avea capacitatea de a-și impune voința în regiune. Cum o făcea ținea de pendularea între dorințele exprimate sau camuflate și realitățile din teren.

Poziția geografică complicată și condițiile economice precare făceau din Basarabia un teritoriu în care administrația românească putea încerca capacitatea de a moderniza țara și de a pune fundamentele României Mare, la acel moment încă un proiect utopic, instabil și cu multe disfuncționalități.

Față de alte zone ale țării, Basarabia nu a fost grav devastată, chiar dacă Serviciul Român de Statistică estima în anul 1920 pierderile totale ale provinciei la 800 milioane de lei (rezultatul confruntărilor dintre armata română și bolșevici; manifestărilor de anarhie ale țăranilor și soldaților demobilizați; raziile soldaților; daune raportate de locuitori, etc). Alături de chestiunile legate de repararea acestor prejudicii, printre problemele de soluționare urgentă în vara anului 1918 era cea de aprovizionare a orașelor, a satelor și a fermelor agricole din întreaga regiune. Din rapoartele timpului rezultă că mai multe localități și așezări rurale fuseseră efectiv eliminate din sistemul de aprovizionare, o consecință și a faptului că puterea locală era dezorganizată, iar cea românească încă nu-și intrase în drepturi. Neînțelegerile dintre organele centrale și zemstve, prin complicitatea unor funcționați de multe ori inapți, corupția extinsă și specula au îngenuncheat efectiv sistemul de producție și de distribuție a producției agricole.

Nu ajuta la îmbunătățirea acestei situații nici transportul feroviar, deficitar și lipsit de organizare, dar indispensabil pentru transportarea oamenilor și mărfurilor, mai ales că felul în care a fost gândit de administrația rusă nu corespunde intereselor economice și sociale ale provinciei, ci doar raționamentelor militare și strategice. Opera de reconfigurare a acestui serviciu, proiectat pentru a face mai degrabă legătură cu Odesa, Kiev sau Moscova, decât cu localitățile din interiorul Basarabiei, fără a mai vorbi de conexiunea cu Vechiul Regat, necesita timp și foarte multe investiții.

Într-un astfel de context socio-economic precar este atestată extinderea fără precedent a speculei, contrabandei și corupției. Stocuri întregi de alimente livrate pentru a hrăni populația din capitală erau furate de comercianți lipsiți de scrupule, care apoi le redirecționau către alte orașe din România (mai ales la Iași) sau chiar peste Nistru, în Ucraina (în rapoarte se indica, de obicei, că speculanții erau persoane de origine evreiască). Mai multe mărturii din arhive confirmă legături dintre autoritățile civile și militare cu grupurile de evrei, de complicitate a acestora la comiterea unor speculații de tip comercial și financiar. Unul din aceste rapoarte invocă spre exemplu „mafia gazului”, prin care autoritățile excludeau cooperativele din acordurile pentru furnizare a gazului și preferau să-l ofere unor speculanți particulari, în special evrei. „Urmarea este că satele sunt în întuneric, iar gazul nu se găsește decât numai la neguțătorii evrei care îl vând cu 30-40 lei kg”, conchide documentul.

Practica evreilor de a controla sectoare consistente ale activităților comerciale și financiare din Basarabia nu era un fenomen izolat, din contra, în epocă aceeași situație se constată și în alte regiuni ale Europei Centrale și de Sud-Est. În mare parte această realitate va „hrăni” ulterior retorica partidelor de dreapta și amplificarea antisemitismului, care a preferat extrapolarea acestor acuzații împotriva întregii comunități, fără a lua în considerare faptul că în majoritatea lor, evreii aveau o condiție de viață la fel de mizeră ca și restul populației. În multe cazuri, acuzațiile împotriva evreilor veneau să ascundă și deficiențele administrației românești, aflată după alipirea Basarabiei în dificultatea pacificării și stabilizării sale.

Către toamna anului 1918 forțele de ordine atrăgeau atenția asupra nemulțumirii populației de la Bălți, Soroca și Bolgrad față de lipsa cronică de pâine, sare și alte produse, în timp ce „în gări marfa dispare, cade în mâinile contrabandiștilor și nu mai ajunge niciodată la graniță”. În luna iulie 1918, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei adresa o scrisoare lui Arthur Văitoianu, Comisarul General, în care reclama tăierea în masă a pădurilor din mai multe județe ale provinciei și exportarea ilegală a lemnului spre alte regiuni ale României.

Starea nesatisfăcătoare a regimului administrativ românesc în Basarabia după 27 martie 1918, la fel ca și istoria perioadei dintre 27 martie – 27 noiembrie 1918, rămân în continuare teme puțin cunoscute cercetării istorice, care se pare a fost intenționat evitată de istorici. Asta din considerentul că dificultățile reîntregirii, cu referință probabil la toată perioada interbelică, contrazic teoriile triumfaliste ale unionismului, lipsite de spiritul critic în aprecierea acestor evenimente, dar abundente în expresii naționaliste și patriotice. Mecanismele care reglementau procesul de coordonare politică, administrativă și economică a Basarabiei cu restul României, trebuie privite în conexiune cu efectele războiului, cu situația precară a statului român, cu efectele acțiunilor militare de peste Nistru, cu propaganda și acțiunea subversivă bolșevică în provincie, care în totalitatea lor afectau funcționarea corectă a instituțiilor din regiune și diminuau prestigiul acestora în fața populației basarabene.

Prin urmare, voi încerca să detaliez sumar aceste aspecte, fără pretenția unei cercetări științifice propriu-zise, care ar necesita o aplecare mai profundă asupra documentelor epocii, dar care să predispună spre reflecție cititorul nostru în legătură cu evenimentele care au urmat după 27 martie 1918.

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Moș Ion Codreanu (1879-1949)

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Moș Ion Codreanu (1879-1949)

„Moșul Ion Codreanu, țăranul ruginit din Ștefăneștii Sorocii, pe care, după unirea Basarabiei cu România, l-a cunoscut nu numai provincia natală, dar și țara întreagă, căci pentru deșteptăciunea și vrednicia lui se alegea mereu în parlamentul țării și a luptat o viață întreagă pentru orânduirea în condiții mai bune a vieții țăranilor din toată țara”, astfel l-a imortalizat Pantelimon Halippa, în memoriile sale din anul 1962, pe Ion Codreanu, deputat în Sfatul Țării.

De fapt, Moș Ion Codreanu nu era chiar un „moș”. La momentul constituirii Sfatului Țării avea doar 39 de ani, dar acest nume era o dovadă de respect pentru înțelepciunea sa populară și orientarea clară, neabătută, în problema națională, care presupunea lupta intransigentă pentru afirmarea drepturilor naționale ale românilor din Basarabia.

În cuvântarea sa la Congresul învățătorilor din mai 1917 avea să spună: „M-a durut adineauri când câțiva dintre D-voastră l-au supărat pe dl Gore, spunându-i că limba noastră nu e limba românească. Apoi eu, fraților, am citit prin fel de fel de cărți și am căutat să văd cine suntem noi. Și am aflat că, în adevăr, noi suntem români… Spunem fără frică orișiunde: români suntem, români ne cheamă.”

Deputatul Ion Codreanu a fost unul din personajele cele mai pitorești ale Sfatului Țării, informațiile care s-au păstrat despre el arătând că deși nu avea studii (în ancheta de deputat al Sfatului Țării a scris că este „autodidact” – „samoucika”), s-a remarcat printr-o pronunțată inteligență nativă. Conștiința sa națională românească era remarcabilă la un țăran de rând (în ancheta de deputat s-a trecut drept „român”, în condițiile în care chiar mulți fruntași ai mișcării naționale se declarau încă „moldoveni”), mai ales că marea masă de țărani era departe de a simți și gândi românește.

Cea mai cunoscută cuvântare în Sfatul Țării este replica sa din 29 decembrie 1917 dată deputaților „socialiști”, de obicei înstăriți și chiar foarte bogați, care se opuneau intrării trupelor române pentru salvarea Basarabiei de anarhie și bolșevici: „eu sunt țăran plugar și vreau să știu ce venit anual ar trebui să am ca să mă pot înscrie în partidul socialist”. Socotindu-se ofensați, deputații socialiști au părăsit sala de ședințe.

A votat ambele Uniri cu România (de la 27 martie și 27 noiembrie), iar după aceasta avea să facă parte din delegația basarabeană la Conferința de pace de la Paris (alături de Ion Pelivan, Sergiu Cujbă și Gheorghe Năstase), pledând cauza țărănimii basarabene la forul diplomatic. În anii 1920-1922, 1927, 1928-1938 este deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Țărănesc și chiar vicepreședinte al Camerei Deputaților.

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, Ion Codreanu a rămas în Basarabia și fost arestat la 25 iulie 1940. Soarta lui Ion Codreanu a alarmat opinia publică, presând autoritățile române să intervină și să ceară eliberarea sa. În mai 1941, autoritățile sovietice au acceptat schimbul lui Ion Codreanu cu Ana Pauker, activistă a Cominternului, condamnată în România. A decedat la 15 februarie 1949 la București.

În primul rând, Unirea s-a făcut în condiții de război, când pe de o parte România era ocupată de armatele Puterilor Centrale, iar pe de alta statul român trebuia să facă față amenințărilor de peste Nistru, care erau deopotrivă bolșevice, ucrainene și albgardiste, toate cu pretenții asupra Basarabiei. În al doilea rând, în interiorul provinciei existau mai multe elemente de rezistență la afirmarea autorității statului român, care venea atât din partea clasei politice, dezbinată între „unioniști” și „autonomiști”, cât și din partea unor segmente largi ale populației, printre care enumerăm țăranii, revoltați pe practicile de rechiziții și minoritățile etnice, speriate de viitorul lor în noua configurație politică. Evident că ambele condiții impuneau necesitatea menținerii unui regim administrativ coercitiv. În al treilea rând, trebuie să avem în vedere mentalul clasei politice românești de atunci, practicile de conducere în România propriu-zisă, dar și felul în care Basarabia abia începea să fie cunoscută de conducătorii din Vechiul Regat. În acest răstimp de după Unirea condiționată este atestată o tendință de dominare a anumitor forțe politice, care fie că au participat sau nu la actul Unirii, căutau să acapareze și să mențină puterea cu orice preț în noile circumstanțe statale politice și economice, instaurând un regim politic dur, făcând uz de forța militară și chiar îngrădind, așa cum constată istoricul Ion Țurcanu, libertățile constituționale în Basarabia.

Din acest punct de vedere, sugestive sunt cuvintele lui Constantin Stere de mai târziu, care spunea că „urgia primilor zece ani de după război se datorează faptului că elementele sociale care au dominat în trecut în România mică, au luptat pentru a-și afirma monopolul de dominațiune asupra României Mari”. Prin urmare, s-a atestat ignorarea voită a situației deosebite din provinciile alipite, fapt care Basarabia l-a resimțit prima. „Noile condițiuni ale vieții sociale și politice, ca și interesele de solidaritate națională și primejdiile din afară, sugerează Stere, au fost nesocotite pentru profitul momentan al unei elite dominatoare”.

Studiul întocmit de Ministerul de Externe britanic (Foreign Office) cu referire la situația României după Unirea cu Basarabia constata: „este evident că o oligarhie românească și o Basarabie democratică nu pot exista în forma actuală una alături de cealaltă în interiorul aceluiași regat”. Mai mulți emisari ai Marilor Puteri aveau să recomande cu insistență restabilirea autonomiei ținutului și introducerea forțelor de ordine locale, lucruri care erau, în acele circumstanțe complicate și imprevizibile, practic imposibile, așa cum avea să recunoască chiar prim-ministrul Ion I. C. Brătianu.