Vladimir Tismăneanu

În decembrie 1920, Gheorghe Cristescu (unul din fondatorii PCR și primul secretar general al partidului) și apropiații săi promiteau rușilor că vor lupta din toată inima, la viitorul congres (cel faimos, din 1921), spre a adopta condițiile impuse de Kremlin. Promisiunea purta semnăturile lui Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Sașa Gherea. David Finkelstein (zis și David Fabian) călătorea la acea dată prin Rusia și nu a semnat documentul.

Pe 10 decembrie 1920, reprezentanții români (Gherea și Popovici, cărora li s-a adăugat apoi Cristescu) s-au întâlnit, în sfârșit, cu Lenin, însă discuția lor s-a limitat la generalități și alte lucruri abstracte despre tranziția de la capitalism la socialism în Rusia, precum și nevoia ca proletariatul mondial să urmeze o cale revoluționară.

La Congresul general al Partidului Socialist român din mai 1921, majoritatea delegaților a votat pentru transformarea sa în Partidul Comunist Român: 428 de delegați au votat în favoarea afilierii necondiționate la Internaționala a Treia (Comintern), iar 111 au acceptat această afiliere cu anumite rezerve. La numai o zi după istorica decizie, poliția avea să descindă în sala congresului și să-i aresteze pe delegați sub acuzația de „conspirație împotriva ordinii de stat”.

Istoricii oficiali ai lui Nicolae Ceaușescu, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, au avut o sarcină dificilă în privința orientărilor politice ale noii formațiuni. Pe de-o parte, ei au flirtat cu ideologia național-comunistă și au deplâns linia „internaționalistă” (în realitate, strict pro-sovietică) a nou-înființatului partid. Pe de alta, a-i cânta în strună unui Ceaușescu care pretinde că n-a existat niciun clivaj în istoria partidului însemna că acești istorici reiterau învechita dogmă despre „formarea unui partid nou din punct de vedere calitativ”.

Pentru a reconcilia aceste două poziții, Mușat și Ardeleanu au apelat la formule sacramentale seci: „Partidul Comunist, continuatorul direct al mișcării socialiste revoluționare, al partidului clasei muncitoare creat în 1893, a fost cel mai viguros vlăstar al epocii contemporane din România, care mai departe a desăvârșit și dus la un nivel superior lupta pentru eliberarea socială a națiunii române”.

### Vezi și... ###

Clarviziunea lui Gherea și „bolșevizarea” socialismului autohton

Printre cei aproximativ două sute de militanți arestați în 1921 la București se aflau și 51 de delegați la congres, inclusiv 5 membri ai parlamentului. În decembrie 1921, în capitală, un alt grup de militanți forma comitetul executiv provizoriu al Partidului Socialist-Comunist Român. Între cei implicați se aflau și tânărul student Lucrețiu Pătrășcanu și Marcel Pauker, descendentul uneia din cele mai înstărite familii din România (care a fost căsătorit cu Ana Pauker, figura centrală de mai târziu a comunismului românesc).

Al III-lea Congres al Cominternului s-a desfășurat la Moscova între 22 iunie–12 iulie 1921. Cei 14 delegați români nu au luat cuvântul. Erau în cea mai mare parte a lor militanți de extracție basarabeană și bucovineană: Alexandru Buican-Arnoldi, G. Moscovici (alias Bădulescu), N. Gorniski, Asea Tinkelman, Saul Ozias și Alexandru Lichtblau. Alexandru (Alecu) Constantinescu reprezenta vechea gardă socialistă.

Scriitorul Victor Frunză (1935–2007), autor al unei istorii anecdotice a PCR, considera că acesta fusese începutul unui tipar al dezvoltării paralele (și adesea conflictuale) a două partide comuniste, intern și extern. Pentru el, oameni precum Buican și Moscovici (cel din urmă numit adesea „Bădulescu” sau „Ghiță Moscu”) nu au reprezentat în niciun fel organizațiile locale din România. Este adevărat că acestea nu erau figurile proeminente ale grupului de foști socialiști deveniți comuniști, însă distincția a devenit, în cele din urmă, irelevantă.

Așa cum s-a întâmplat cu toate celelalte partide comuniste europene, dominația Moscovei era indubitabilă și nu exista vreun motiv temeinic de a postula existența a două partide când, în realitate, distincția se făcea pur și simplu între facțiuni la fel de loiale dictatelor Cominternului.

Comunismul a fost constant prezentat ca un sinonim al speranței, dar visul s-a transformat într-un coșmar: comunismul „nu doar a ucis milioane, dar a răpit totodată speranța” (Omer Bartov).

Comunismul s-a fondat pe „o versiune a setei de sacru cu concomitentă repulsie pentru profan... […] Metanarațiunea Marelui Experiment [sovietic] implică repurificarea și resacerdotalizarea spațiului” (Petersburg: Crucible of Cultural Revolution).

Acesta este și motivul pentru care François Furet, în remarcile sale finale la Trecutul unei iluzii, afirmă că de la prăbușirea morală și politică a leninismului, „suntem condamnați să trăim în lume așa cum este ea”. Cu un penel semnificativ mai puternic, Martin Malia a afirmat că „orice evaluare realistă a crimelor comuniste ar închide efectiv ușa Utopiei; și atât de multe suflete bune din această lume nedreaptă nu pot abandona speranța pentru un sfârșit absolut al inegalității (iar câteva suflete mai puțin bune le vor oferi mereu rețete curative «raționale»). Și astfel, toți tovarășii căutători de adevăr istoric ar trebui să-și încingă spatele pentru un foarte Lung Marș, firește, înainte ca acestui comunism să-i fie acordată cota cuvenită de rău absolut” (vezi prefața pe care a scris-o la Cartea neagră a comunismului).

Într-adevăr, două importante registre de criticism la adresa procesului de dezvăluire și rememorare a crimelor regimurilor comuniste au fost cele ale anti-anti-utopismului și anti-capitalismului. Nu voi stărui aici asupra validității contracarării comunismului prin capitalism; este un capăt de linie. Nu face decât să reproducă originarul etos maniheist revoluționar marxist din Manifestul Comunist. Este captivant până la un anumit punct, pentru că opiniile oricui trebuie respectate, dar este irelevant dacă ne propunem să căutăm să înțelegem tragedia secolului XX.

Întrebuințarea anti-anti-utopismului în discuția totalitarismului de stânga este doar o altă cale de evitare a adevărului. A respinge legitimitatea comparației dintre național-socialism și bolșevism plecând de la scopurile lor distincte este absolut indecent și greșit din punct de vedere logic.

Acceptarea comunismului ca speranță îmbibată în utopia revoluționară este, într-adevăr, o nălucă de la care trebuie întoarsă privirea. Această speranță concretizată ca rău radical nu poate duce decât la masacru, pentru că, așa cum scria și politologul canadian Lawrence Olivier, „il cherche à s’incarner, et ce faisant, il ne peut faire autrement qu’éliminer ceux qui n’appartiennent pas à la bonne classe sociale, ceux qui résistent à ce projet d’espoir („ea caută să se întrupeze și, procedând astfel, nu poate face altceva decât să-i elimine pe cei care nu aparțin clasei sociale corespunzătoare, cei care se opun acestui proiect al speranței”).

Ronald Suny avea dreptate atunci când sublinia că nu ar trebui să uităm faptul că aspirațiile originare ale socialismului „au fost, de asemenea, impulsurile emancipatoare ale Revoluției Ruse” (Obituary or Autopsy?).

Este dificil de observat cum anume afectează acest lucru „datoria de a reaminti” crimele leninismului. Fără a mai pune la socoteală faptul că, încă din 1918, odată cu Declarația drepturilor oamenilor exploatați ai muncii, bolșevicii și-au detaliat idealul de justiție socială prin categoria oamenilor lipsiți de drepturi politice și sociale, taxonomia prototip pentru teroarea care avea să urmeze în anii de apoi.

Într-un editorial din New York Times apărut în decembrie 1997, Tony Judt o spunea cât se poate de direct: „Drumul spre iadul comunist a fost fără îndoială pavat cu intenții bune (marxiste). Ei, și ce dacă?... Din perspectiva exilaților, umiliților, torturaților, victimelor schilodite sau ucise, desigur, este fix același lucru” (The Longest Road to Hell).

Asemenea trăsături comune infame între socialism și bolșevism ar trebui să constituie de fapt un stimulent în plus pentru a spune lucrurilor pe numele lor real atunci când vine vorba de răul radical care a fost comunismul în secolul XX. Speranța pe care bolșevismul a adus-o atâtora a fost o minciună. Impactul complet al minciunii poate fi măsurat doar prin coșmarul milioanelor pe care le-a ucis.

Rumoarea iscată de Cartea neagră a comunismului a demonstrat ezitarea continuă în a accepta evidența copleșitoare a crimelor comise de regimurile comuniste. La mulți ani de la publicarea ei, anumite lucruri s-au schimbat, dar foarte multe altele mai rămân încă de realizat. Spre a mă întoarce la metafora lui Kołakowski, diavolul nu doar că s-a întrupat în istorie, dar a dat peste cap și memoria noastră asupra-i...