Vladimir Tismăneanu

Foarte puțini militanți români au îndrăznit să se disocieze de aberanta linie cominternistă adoptată de către zeloșii comuniști locali. Biografiile lor, intersectate cu evenimentele dramatice care au dus la prăbușirea monarhiei dualiste austro-ungare, revoluția bolșevică, ascensiunea Cominternului și marea ciocnire dintre comunism și fascism în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, oglindesc până la urmă toate poveștile spuse de autori precum Danilo Kiš, Arthur Koestler, George Konrád sau Manès Sperber.

Un astfel de militant a fost și Eugen Rozvan (în limba maghiară Jenő Rozvány), distins avocat născut în 1878, educat la Budapesta și Berlin, urmaș al uneia din cele mai alese familii românești din Transilvania.

Rozvan (n. 1878, Salonta–d. 1938, Moscova) a fost curtat intens de către reprezentanții Partidului Național Român din Transilvania, care l-au invitat să li se alăture și să accepte o slujbă importantă la Cluj după 1918. Fratele său, Ștefan, a devenit o figură importantă a Partidului Național Țărănesc și, ca prefect al Hunedoarei, a organizat reprimarea grevelor minerilor de la Lupeni în 1929.

Socialist convins, Eugen a refuzat aceste oferte și a îmbrățișat bolșevismul. Însă era prea inteligent și lucid spre a nu realiza că PCR nu va ajunge nicăieri urmând dictatele Cominternului în privința chestiunilor agrariană și a naționalităților. Convins că unirea Transilvaniei cu România nu era rezultatul unei „ocupații coloniale”, Rozvan a îndrăznit chiar să voteze împotriva rezoluției asupra naționalităților la Al Doilea Congres al PCR (Ploiești, 1922).

Mai târziu, în 1926, Eugen Rozvan și-a reiterat opoziția față de inexacta descriere a României drept construct imperialist, multinațional. Acuzat de „oportunism de dreapta” de către conducerea ultra-stângistă a lui „Luximin” (Marcel Pauker), Rozvan a fost amenințat cu „concedierea” din poziția pe care o ocupa în frontul legal al partidului, Blocul Muncitoresc Țărănesc (pe listele căruia avea, chiar și așa, să fie ales în parlament, în mai 1931).

A fost exclus din PCR în 1929 din pricina refuzului său de a susține sloganurile „autodeterminării și secesiunii”. Conducerea n-a găsit de cuviință să-l informeze despre excludere, iar el a continuat să reprezinte PCR în campaniile publice. Rozvan a știut însă că în cercurile de la vârf se rosteau acuzații la adresa lui. Dezgustat și izolat, Eugen Rozvan avea să părăsească România pentru Uniunea Sovietică, acolo unde spera să găsească puțină alinare morală și răzbunare politică pentru convingerile sale sincere. Pentru o vreme, astrele au părut să se alinieze în favoarea sa.

În februarie 1932, Rozvan a fost numit cercetător principal la Institutul de Politici și Relații Internaționale al lui Eugen (Jenő) Varga, faimosul economist sovietic de origine maghiară. Se prea poate ca Rozvan să fi fost în contacte apropiate în acea perioadă cu puternica emigrație maghiară de la Moscova, care îi includea, printre mulți alții, pe Varga însuși, Béla Kun, Georg Lukács și Imre Nagy.

Principala sa temă de cercetare a fost fascismul italian, despre care a și scris o cărțulie, folosită ulterior ca manual la Institutul „Profesorilor Roșii”. Mai târziu, în 1937, a finalizat un proiect despre istoria fascismului italian și i s-a acordat un titlu de doctor în științele sociale. Teza lui a fost extrem de apreciată și a fost, și ea, selectată ca manual în institutul lui Varga.

Printre subiectele doctoratului lui Eugen Rozvan s-a aflat și impactul fascismului asupra mișcării revoluționare europene. Vizavi de ultimele scrieri ale lui Antonio Gramsci, în special după 1936, și primul proces-spectacol moscovit, Rozvan s-ar fi referit destul de pieziș la consecințele stalinismului asupra socialismului european. În orice caz, a fost arestat în decembrie 1937 și, așa cum avea să afle mai târziu soția sa, a fost condamnat la moarte și executat ca „trădător” și „dușman al poporului” pe baza unei decizii a tribunalului din 20 mai 1938.

Desigur, în timpul Marii Terori staliniste, o persoană putea fi ridicată în slăvi într-o zi și arestată în alta sub cele mai absurde acuzații. Numele lui Eugen Rozvan a figurat în fruntea listei de reabilitați la plenara din aprilie 1968 a Comitetului Central al PCR, ca parte din intenția lui Nicolae Ceaușescu de a-și valida anti-stalinismul și submina rivalii din conducerea post-Dej...

Paranoia finală a lui Stalin a constat în desemnarea evreilor - în URSS, precum și în Europa Centrală și de Est - drept noii „dușmani ai poporului”, la fel de perfizi și infami precum troțkiștii în anii 1930.

Nimeni nu a fost scutit de suspiciuni: chiar și cei mai loiali comuniști puteau fi spioni și apostați, fățarnici și dușmani ascunși, în special aceia care ar putea nutri înclinații sioniste ascunse. Cosmologia iudeofobă a inclus sioniști reali și imaginați, dar niciun dușman adevărat al Uniunii Sovietice.

În timpul ultimelor luni de viață ale lui Stalin, campania antisemită și-a atins vârful prin mii de concedieri ale evreilor din importante instituții sovietice și arestarea doctorilor de la Kremlin, în mare parte evrei, care erau acuzați de a fi otrăvit sau aplicat în mod deliberat rele tratamente unor proeminenți staliniști precum Andrei Jdanov, Aleksandr Șcerbakov și Ivan Konev.

Departamentul de propagandă a fost instruit să obțină sprijinul public din partea unor personalități evreiești de prim rang în favoarea deciziilor iminente de pedepsire a acelora suspectați de lipsă de loialitate și trădare. Printre cei abordați de emisarii Comitetul Central au fost scriitorul Ilia Ehrenburg și istoricul Isaac Mints, membru al Academiei Sovietice de Științe.

Deși un suporter înfocat al campaniilor de pace staliniste, primul a refuzat să semneze o scrisoare menită a fi publicată în cotidianul de partid, Pravda (Tangled Loyalties). Cel din urmă a făcut-o, probabil, după o agonie sfâșietoare:

„Fiica lui Mints a declarat că tatăl ei era foarte speriat și chinuit de acuzațiile împotriva sa, iar veștile despre complotul doctorilor nu au făcut decât să-i exacerbeze temerile. Ea își aduce aminte cât de palid era el atunci când, după moartea lui Stalin, i-a adus ziarul care anunța că așa-numitul complot fusese o născocire. Nu a rostit niciun cuvânt, doar i-a arătat ei titlul. Dar Mints se poate să fi simțit că acționează în limitele prescrise ale culturii academice bolșevice. Mints putea accepta denunțul său public și putea participa într-o evidentă impostură a sentimentelor evreiești pentru că acestea erau parte dintr-un proces cultural și lexicon pe care le știa prea bine. A fost o parte din ritualul public standard prin care cineva a trebuit să treacă pentru a deveni bolșevic și pentru a-și demonstra angajamentul și loialitatea” (Writing History for Stalin).

În vreme ce se întrevedea spectrul unui pogrom nemaipomenit asupra populației sovietice evreiești, în democrațiile populare, lupta împotriva „cosmopolitismului fără rădăcini” a permis anumitor lideri locali să se angajeze într-o epurare a elitelor îndreptată împotriva fracțiunilor „moscovite” dominate de comuniști de sorginte iudaică (dintre care mulți fugiseră din calea fascismului spre a se adăposti în Uniunea Sovietică între cele două războaie). „Cosmopolitismul fără rădăcini” a alternat și cu o abia mascată versiune antisemită, anume, „cosmopolitismul de rudenie”.

Eliminarea acelor altfel total loiali staliniști a atins un nivel spectaculos în Cehoslovacia, acolo unde principalul acuzat a fost Rudolf Slánský, care până în septembrie 1951 fusese secretarul general al Partidului Comunist conducător și care, în acea calitate, dirijase persecuția nemiloasă a comuniștilor și necomuniștilor. De vreme ce procesul trebuia să confirme convingerea lui Stalin despre existența unei conspirații mondiale care ar amenința Blocul comunist, nu exista nicio cale de a achita pe vreunul din acuzați.

Mai mult, atacurile antisemite erau menite să facă trimitere la prejudecăți șovine pro-comuniste în întreaga regiune. Numeroasele cazuri de antisemitism sub așa-zisul socialism de stat nu pot fi pur și simplu expediate ca aberații. După cum pe bună dreptate a arătat Vasili Grossman, de vreme ce sub regimuri totalitare nu există societate civilă, „nu poate exista decât antisemitism de stat” (Trecutul unei iluzii).

Sub comunism, plecând de la etnicitatea lor, evreii au devenit ținta politicilor de excludere, izolare și pedepsire și au fost considerați potențial trădători („dușmani ai poporului”) și din născare burghezi („dușmani de clasă”). Identitatea iudaică a devenit uneori sub comunism o sursă naturală, invariabilă și chiar ereditară de diferență care reclama excizia instrumentată de stat.

Suplimentar, antisemitismul stalinist postbelic a forțat evreii comuniști să persevereze în negarea propriei lor identități. Foarte puțini și-au păstrat numele lor evreiești (Ana Pauker, Jakub Berman), în vreme ce majoritatea a adoptat nume în acord cu majoritățile etnice (Mátyás Rákosi, Roman Zambrowski, Leonte Răutu).

Vorbind la modul general, comuniștii evrei și-au abjurat fondul, au rupt plini de mândrie legăturile cu tradițiile strămoșilor și s-au angajat în atacuri necruțătoare la adresa „naționalismului burghez evreiesc”. Ei erau, spre a folosi termenul lui Isaac Deutscher, „evrei non-evrei”.

Cu toate acestea, după 1945, „staliniștii evrei... au fost prinși între antisemitismul stalinist în Moscova și antisemitismul popular în propria lor țară”. Timothy Snyder făcea observația că, în Polonia, „comuniștii evrei au trebuit să accentueze faptul că identificarea lor politică cu națiunea poloneză era atât de puternică încât le-a șters originile evreiești și a eliminat orice posibilitate a unor politici distincte în favoarea evreilor” (Tărâmul morții).

În datele vremii, antisemitismul stalinist a fost concomitent criminal și favorabil eliminării unei întregi comunități din metanarațiunile recunoscute ale ordinii comuniste postbelice.