Vladimir Tismăneanu

Paranoia finală a lui Stalin a constat în desemnarea evreilor - în URSS, precum și în Europa Centrală și de Est - drept noii „dușmani ai poporului”, la fel de perfizi și infami precum troțkiștii în anii 1930.

Nimeni nu a fost scutit de suspiciuni: chiar și cei mai loiali comuniști puteau fi spioni și apostați, fățarnici și dușmani ascunși, în special aceia care ar putea nutri înclinații sioniste ascunse. Cosmologia iudeofobă a inclus sioniști reali și imaginați, dar niciun dușman adevărat al Uniunii Sovietice.

În timpul ultimelor luni de viață ale lui Stalin, campania antisemită și-a atins vârful prin mii de concedieri ale evreilor din importante instituții sovietice și arestarea doctorilor de la Kremlin, în mare parte evrei, care erau acuzați de a fi otrăvit sau aplicat în mod deliberat rele tratamente unor proeminenți staliniști precum Andrei Jdanov, Aleksandr Șcerbakov și Ivan Konev.

Departamentul de propagandă a fost instruit să obțină sprijinul public din partea unor personalități evreiești de prim rang în favoarea deciziilor iminente de pedepsire a acelora suspectați de lipsă de loialitate și trădare. Printre cei abordați de emisarii Comitetul Central au fost scriitorul Ilia Ehrenburg și istoricul Isaac Mints, membru al Academiei Sovietice de Științe.

Deși un suporter înfocat al campaniilor de pace staliniste, primul a refuzat să semneze o scrisoare menită a fi publicată în cotidianul de partid, Pravda (Tangled Loyalties). Cel din urmă a făcut-o, probabil, după o agonie sfâșietoare:

„Fiica lui Mints a declarat că tatăl ei era foarte speriat și chinuit de acuzațiile împotriva sa, iar veștile despre complotul doctorilor nu au făcut decât să-i exacerbeze temerile. Ea își aduce aminte cât de palid era el atunci când, după moartea lui Stalin, i-a adus ziarul care anunța că așa-numitul complot fusese o născocire. Nu a rostit niciun cuvânt, doar i-a arătat ei titlul. Dar Mints se poate să fi simțit că acționează în limitele prescrise ale culturii academice bolșevice. Mints putea accepta denunțul său public și putea participa într-o evidentă impostură a sentimentelor evreiești pentru că acestea erau parte dintr-un proces cultural și lexicon pe care le știa prea bine. A fost o parte din ritualul public standard prin care cineva a trebuit să treacă pentru a deveni bolșevic și pentru a-și demonstra angajamentul și loialitatea” (Writing History for Stalin).

În vreme ce se întrevedea spectrul unui pogrom nemaipomenit asupra populației sovietice evreiești, în democrațiile populare, lupta împotriva „cosmopolitismului fără rădăcini” a permis anumitor lideri locali să se angajeze într-o epurare a elitelor îndreptată împotriva fracțiunilor „moscovite” dominate de comuniști de sorginte iudaică (dintre care mulți fugiseră din calea fascismului spre a se adăposti în Uniunea Sovietică între cele două războaie). „Cosmopolitismul fără rădăcini” a alternat și cu o abia mascată versiune antisemită, anume, „cosmopolitismul de rudenie”.

Eliminarea acelor altfel total loiali staliniști a atins un nivel spectaculos în Cehoslovacia, acolo unde principalul acuzat a fost Rudolf Slánský, care până în septembrie 1951 fusese secretarul general al Partidului Comunist conducător și care, în acea calitate, dirijase persecuția nemiloasă a comuniștilor și necomuniștilor. De vreme ce procesul trebuia să confirme convingerea lui Stalin despre existența unei conspirații mondiale care ar amenința Blocul comunist, nu exista nicio cale de a achita pe vreunul din acuzați.

Mai mult, atacurile antisemite erau menite să facă trimitere la prejudecăți șovine pro-comuniste în întreaga regiune. Numeroasele cazuri de antisemitism sub așa-zisul socialism de stat nu pot fi pur și simplu expediate ca aberații. După cum pe bună dreptate a arătat Vasili Grossman, de vreme ce sub regimuri totalitare nu există societate civilă, „nu poate exista decât antisemitism de stat” (Trecutul unei iluzii).

Sub comunism, plecând de la etnicitatea lor, evreii au devenit ținta politicilor de excludere, izolare și pedepsire și au fost considerați potențial trădători („dușmani ai poporului”) și din născare burghezi („dușmani de clasă”). Identitatea iudaică a devenit uneori sub comunism o sursă naturală, invariabilă și chiar ereditară de diferență care reclama excizia instrumentată de stat.

Suplimentar, antisemitismul stalinist postbelic a forțat evreii comuniști să persevereze în negarea propriei lor identități. Foarte puțini și-au păstrat numele lor evreiești (Ana Pauker, Jakub Berman), în vreme ce majoritatea a adoptat nume în acord cu majoritățile etnice (Mátyás Rákosi, Roman Zambrowski, Leonte Răutu).

Vorbind la modul general, comuniștii evrei și-au abjurat fondul, au rupt plini de mândrie legăturile cu tradițiile strămoșilor și s-au angajat în atacuri necruțătoare la adresa „naționalismului burghez evreiesc”. Ei erau, spre a folosi termenul lui Isaac Deutscher, „evrei non-evrei”.

Cu toate acestea, după 1945, „staliniștii evrei... au fost prinși între antisemitismul stalinist în Moscova și antisemitismul popular în propria lor țară”. Timothy Snyder făcea observația că, în Polonia, „comuniștii evrei au trebuit să accentueze faptul că identificarea lor politică cu națiunea poloneză era atât de puternică încât le-a șters originile evreiești și a eliminat orice posibilitate a unor politici distincte în favoarea evreilor” (Tărâmul morții).

În datele vremii, antisemitismul stalinist a fost concomitent criminal și favorabil eliminării unei întregi comunități din metanarațiunile recunoscute ale ordinii comuniste postbelice.

O consecință directă a procesului Slánský în Cehoslovacia a fost procesul de epurare al lui Paul Merker (1894–1969), membru al Comitetului Central al Partidului Unității Socialiste (SED) din 1946.

Decăderea sa inițială s-a produs din cauza relației pe care a avut-o în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu Noel Field și Otto Katz (parte din grupul judecat și executat în Praga, în 1951). Cu toate acestea, chintesența acuzațiilor la adresa lui Merker viza opiniile și pozițiile acestuia asupra chestiunii evreiești în Germania post-1945.

În 1952, Comisia Centrală de Control a Partidului (SED) a prezentat un document care detalia erorile lui Merker. Deloc surprinzător, documentul era intitulat „Lecții ale procesului împotriva centrului conspirativ Slánský”. Comisia a insistat că Merker fusese implicat în „activitatea criminală a organizațiilor sioniste” care, aliate cu „agenții americani”, vizau să distrugă „democrațiile populare” din Europa de Est.

În plus, documentul pretindea că Merker încercase „să atragă de partea sa tovarăși SED de origine evreiască”. În timpul anchetei (atât din partea Stasi, cât și a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne), Merker a fost catalogat ca Judenknecht („slujitor al evreilor”). Printr-o întorsătură interesantă, chiar după clarificarea situației lui Noel Field în 1954, Merker nu a fost eliberat. Din contră, întregul său proces era acum concentrat pe presupusa lui colaborare cu cercurile capitaliste și cosmopolite evreiești.

A fost condamnat în 1955 la opt ani de închisoare, dar a fost eliberat în 1956 fără a fi vreodată complet reabilitat. Cu toate acestea, Merker și soția sa nu au încercat niciodată să fugă în Germania de Vest. Adoptând o poziție „exemplară” de tip Rubașov, Merker a declarat: „În procesul împotriva mea am stat fără un avocat al apărării spre a ajuta la păstrarea absolut secretă a procedurilor”.

Din nou, (i)logica stalinismului se afla în acțiune: „A făcut eforturi pentru a preîntâmpina utilizarea cazului său de către «dușmanii RDG» și el și soția sa au fost și vor rămâne tăcuți legat de acest caz”. Minutele procesului, sentinței și anchetelor au fost, într-adevăr, păstrate la secret, ieșind la iveală doar după căderea Zidului Berlinului.

Paul Merker a locuit și în Mexico City, între 1942 și 1945, și prin articolele sale din Freies Deutschland a fost singurul membru al Politburo-ului KPD (Partidul Comunist German) care a insistat asupra rolului central al antisemitismului în Germania nazistă și pe statutul special al evreilor printre victimele lui Hitler. Aceasta era în contrast puternic cu scrierile și pozițiile publice ale lui Walter Ulbricht asupra fascismului, crimelor de război ale Germaniei și responsabilității colective. Mai mult, după 1948, Merker s-a dezis în mod clar de politica sovietică de refuzare a statutului special și recompenselor pentru evreii victime ale lui Hitler.

Dar să ne întoarcem puțin, să amintim cum au reverberat aceste evenimente la București. În mai 1952, ziarele românești anunțau eliminarea a trei membri din Politburo, dintre care doi foști lideri ai centrului partidului aflat în emigrație la Moscova în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Toți trei fuseseră secretari de partid și împărțiseră puterea absolută cu liderul fracțiunii autohtoniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ana Pauker, o veterană comunistă care fusese mult timp hiperbolizată de către propaganda internațională drept o luptătoare comunistă fără cusur, și-a pierdut funcția de ministru al afacerilor externe și a fost plasată sub arest la domiciliu. Aliatul ei moscovit, Vasile Luca, de origine maghiar, a fost acuzat de sabotaj economic pe durata ministeriatului său la finanțe, precum și de colaborare cu poliția burgheză în timpul perioadei de ilegalitate a partidului. Luca a fost arestat și a murit în închisoare la începutul anilor 1960. Al treilea membru al grupului, Teohari Georgescu, un comunist local și fost ministru al afacerilor interne a cărui principală vină a constat în apropierea de facțiunea Pauker-Luca, a fost de asemenea închis, dar eliberat curând după aceea și niciodată reinstalat în poziții de partid.

Cazul românesc reprezintă un exemplu perfect al unei evoluții locale dictate de fracționismul de partid și sectarism. Poate fi spus că marginalitatea și lipsa de reprezentativitate istorică a unui partid comunist a fost într-o relație de proporționalitate inversă cu sectarismul său. Partidul Comunist Român (PCR), sfâșiat de lupte interne între cei trei centri ai săi în timpul perioadei de ilegalitate, a păstrat o mentalitate de „cetate asediată” chiar și după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Dat fiind că în perioada de dinainte de 1945 acuzațiile reciproce s-au soldat de obicei cu expulzarea din partid a membrilor fracțiunii înfrânte, odată ce partidul a ajuns la putere, efectele acestor neîncetate lupte au fost catastrofale. După ce a fost stabilit ca partid conducător, Partidul Comunist Român a proiectat o viziune bazată pe exclusivism, dogmatism feroce și suspiciune generalizată la nivel național.