Vladimir Tismăneanu

A înțelege mentalitatea comuniștilor români interbelici necesită pătrunderea configurației politice și a valorilor morale ale elitei leniniste originare a PCR. Activiști precum Imre Aladar (Pavel Corneliu), Ecaterina Arbore, Alexandru Buican-Arnoldi, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Elek Köblös, David Fabian, Elena Filipovici, Ștefan Foriș, Nicolae (Miklós) Goldberger, Vasile Luca, Gelber Moscovici-Bădulescu, Vanda Nicolschi (Seila Averbuch), Lucrețiu Pătrășcanu, Ana și Marcel Pauker, Eugen Rozvan, Boris Ștefanov, Timotei Marin și alții au aparținut aceleiași familii spirituale.

Toți aceștia s-au comportat ca niște somnambuli politici, posedați de convingerea cvasi-religioasă că Uniunea Sovietică întruchipa visul sacru de justiție socială și libertate al umanității. Memoriile lui Arthur Koestler și grozava trilogie despre Comintern a lui Manès Sperber au surprins perfect pasiunea implicată în acest angajament de tip fanatic. Mulți dintre ei îl cunoscuseră personal pe Lenin și alții chiar îl venerau pe Stalin pentru că se identificau personal cu Revoluția bolșevică. Pentru ei, la fel ca pentru Georg Lukács, Louis Aragon, Bertolt Brecht și Ernst Bloch, socialismul „obiectiv” trebuia să fie stalinist și era necesar să lase deoparte orice dubii sentimentale mic-burgheze.

În multe privințe, aceștia erau comparabili cu vechea gardă a comuniștilor polonezi, Wera Kostrzewa, Adolf Warski (Warszawski), Julian Leński (Leszczyński) și mulți alții, uciși în Uniunea Sovietică, țara pe care o adulaseră cu atâta pasiune. Utopismul social justifica orice sacrificiu în numele mileniului ce va să vie. Unii dintre ei fuseseră apropiați de Aleksandr Zinoviev, alții de Nikolai Buharin, și, până în 1930, ar fi putut cu siguranță observa problematicile, chiar îngrozitoarele trăsături ale stalinismului.

Mentorul lor, Cristian Rakovski, scrisese o convingătoare critică a socialismului birocratic în 1928, în timpul exilului său în Astrahan, pe care oameni precum Luximin (Marcel Pauker) sau Fabian o citiseră fără îndoială. „Am nutrit speranța că această conducere a partidului va crea un nou aparat, cu adevărat al proletarilor și țăranilor, un nou sindicat proletar și o moralitate a vieții cotidiene”, scria Rakovski. Însă „trebuie să realizăm deschis, clar și cu o voce înaltă și inteligibilă: aparatul partidului nu a îndeplinit această sarcină. A demonstrat, în această dublă sarcină a prezervării și educării, o incompetență crasă; a devenit falimentar; este insolvent”.

Ce-ar fi putut face însă acești refugiați est-europeni prinși în ghearele imperiului NKVD? Mai mult, spre deosebire de Rakovski, ei trecuseră și prin ascensiunea mișcărilor dictatoriale în țările de origine și nu puteau separa lupta împotriva fascismului de apărarea URSS (indiferent de Stalin). Oricare ar fi fost dubiile lor, acestea au fost rapid înlăturate de venirea la putere a lui Adolf Hitler în ianuarie 1933 și persecutarea comuniștilor.

N-au existat eretici adevărați în PCR: obediența și solidaritatea cu Moscova defineau comportamentul revoluționar „adecvat”. Până și un teoretician precum David Fabian (Finkelstein), născut în 1895 și educat în tradiția marxistă occidentală, nu a mers—în analizele sale asupra mesajului revoluționar rus și asupra sarcinii proletariatelor român și internațional—dincolo de leninismul convențional de tip liturgic. În fapt, el a devenit unul din cei mai ardenți propovăduitori ai unei linii maximaliste, pro-bolșevice.

În 1919, scriindu-i prietenului său politic Ilie Moscovici, Fabian își aducea aminte cu mândrie de momentul „fervorii revoluționare”, când el și tovarășii săi își făcuseră publice fermele angajamente bolșevice. În ianuarie 1925, în timp ce se aflau închiși la Jilava, Fabian, Sașa Gherea și Luximin erau principalii instigatori ai unei greve a foamei, pe care chiar au adoptat-o ei înșiși, încercând să obțină eliberarea tuturor deținuților politici. Nu era defel un protest efemer; așa cum au scris în epocă, „era o grevă a rezistenței de durată, asemeni Jocurilor Olimpice la care fiecare țară își trimite cei mai buni atleți”.

Numai că în loc să ducă la eliberarea deținuților politici, greva lor a ucis o parte din elita partidului. Asociate în special cu Marcel Pauker, aceste greve ale foamei aveau să fie numite „aventuroase, iresponsabile și suicidare” în documentele de partid, inclusiv în cele emanate în urma Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, organizată de Gheorghiu-Dej spre a rescrie istoria partidului...

Foarte puțini militanți români au îndrăznit să se disocieze de aberanta linie cominternistă adoptată de către zeloșii comuniști locali. Biografiile lor, intersectate cu evenimentele dramatice care au dus la prăbușirea monarhiei dualiste austro-ungare, revoluția bolșevică, ascensiunea Cominternului și marea ciocnire dintre comunism și fascism în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, oglindesc până la urmă toate poveștile spuse de autori precum Danilo Kiš, Arthur Koestler, George Konrád sau Manès Sperber.

Un astfel de militant a fost și Eugen Rozvan (în limba maghiară Jenő Rozvány), distins avocat născut în 1878, educat la Budapesta și Berlin, urmaș al uneia din cele mai alese familii românești din Transilvania.

Rozvan (n. 1878, Salonta–d. 1938, Moscova) a fost curtat intens de către reprezentanții Partidului Național Român din Transilvania, care l-au invitat să li se alăture și să accepte o slujbă importantă la Cluj după 1918. Fratele său, Ștefan, a devenit o figură importantă a Partidului Național Țărănesc și, ca prefect al Hunedoarei, a organizat reprimarea grevelor minerilor de la Lupeni în 1929.

Socialist convins, Eugen a refuzat aceste oferte și a îmbrățișat bolșevismul. Însă era prea inteligent și lucid spre a nu realiza că PCR nu va ajunge nicăieri urmând dictatele Cominternului în privința chestiunilor agrariană și a naționalităților. Convins că unirea Transilvaniei cu România nu era rezultatul unei „ocupații coloniale”, Rozvan a îndrăznit chiar să voteze împotriva rezoluției asupra naționalităților la Al Doilea Congres al PCR (Ploiești, 1922).

Mai târziu, în 1926, Eugen Rozvan și-a reiterat opoziția față de inexacta descriere a României drept construct imperialist, multinațional. Acuzat de „oportunism de dreapta” de către conducerea ultra-stângistă a lui „Luximin” (Marcel Pauker), Rozvan a fost amenințat cu „concedierea” din poziția pe care o ocupa în frontul legal al partidului, Blocul Muncitoresc Țărănesc (pe listele căruia avea, chiar și așa, să fie ales în parlament, în mai 1931).

A fost exclus din PCR în 1929 din pricina refuzului său de a susține sloganurile „autodeterminării și secesiunii”. Conducerea n-a găsit de cuviință să-l informeze despre excludere, iar el a continuat să reprezinte PCR în campaniile publice. Rozvan a știut însă că în cercurile de la vârf se rosteau acuzații la adresa lui. Dezgustat și izolat, Eugen Rozvan avea să părăsească România pentru Uniunea Sovietică, acolo unde spera să găsească puțină alinare morală și răzbunare politică pentru convingerile sale sincere. Pentru o vreme, astrele au părut să se alinieze în favoarea sa.

În februarie 1932, Rozvan a fost numit cercetător principal la Institutul de Politici și Relații Internaționale al lui Eugen (Jenő) Varga, faimosul economist sovietic de origine maghiară. Se prea poate ca Rozvan să fi fost în contacte apropiate în acea perioadă cu puternica emigrație maghiară de la Moscova, care îi includea, printre mulți alții, pe Varga însuși, Béla Kun, Georg Lukács și Imre Nagy.

Principala sa temă de cercetare a fost fascismul italian, despre care a și scris o cărțulie, folosită ulterior ca manual la Institutul „Profesorilor Roșii”. Mai târziu, în 1937, a finalizat un proiect despre istoria fascismului italian și i s-a acordat un titlu de doctor în științele sociale. Teza lui a fost extrem de apreciată și a fost, și ea, selectată ca manual în institutul lui Varga.

Printre subiectele doctoratului lui Eugen Rozvan s-a aflat și impactul fascismului asupra mișcării revoluționare europene. Vizavi de ultimele scrieri ale lui Antonio Gramsci, în special după 1936, și primul proces-spectacol moscovit, Rozvan s-ar fi referit destul de pieziș la consecințele stalinismului asupra socialismului european. În orice caz, a fost arestat în decembrie 1937 și, așa cum avea să afle mai târziu soția sa, a fost condamnat la moarte și executat ca „trădător” și „dușman al poporului” pe baza unei decizii a tribunalului din 20 mai 1938.

Desigur, în timpul Marii Terori staliniste, o persoană putea fi ridicată în slăvi într-o zi și arestată în alta sub cele mai absurde acuzații. Numele lui Eugen Rozvan a figurat în fruntea listei de reabilitați la plenara din aprilie 1968 a Comitetului Central al PCR, ca parte din intenția lui Nicolae Ceaușescu de a-și valida anti-stalinismul și submina rivalii din conducerea post-Dej...