Vladimir Tismăneanu

O consecință directă a procesului Slánský în Cehoslovacia a fost procesul de epurare al lui Paul Merker (1894–1969), membru al Comitetului Central al Partidului Unității Socialiste (SED) din 1946.

Decăderea sa inițială s-a produs din cauza relației pe care a avut-o în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial cu Noel Field și Otto Katz (parte din grupul judecat și executat în Praga, în 1951). Cu toate acestea, chintesența acuzațiilor la adresa lui Merker viza opiniile și pozițiile acestuia asupra chestiunii evreiești în Germania post-1945.

În 1952, Comisia Centrală de Control a Partidului (SED) a prezentat un document care detalia erorile lui Merker. Deloc surprinzător, documentul era intitulat „Lecții ale procesului împotriva centrului conspirativ Slánský”. Comisia a insistat că Merker fusese implicat în „activitatea criminală a organizațiilor sioniste” care, aliate cu „agenții americani”, vizau să distrugă „democrațiile populare” din Europa de Est.

În plus, documentul pretindea că Merker încercase „să atragă de partea sa tovarăși SED de origine evreiască”. În timpul anchetei (atât din partea Stasi, cât și a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne), Merker a fost catalogat ca Judenknecht („slujitor al evreilor”). Printr-o întorsătură interesantă, chiar după clarificarea situației lui Noel Field în 1954, Merker nu a fost eliberat. Din contră, întregul său proces era acum concentrat pe presupusa lui colaborare cu cercurile capitaliste și cosmopolite evreiești.

A fost condamnat în 1955 la opt ani de închisoare, dar a fost eliberat în 1956 fără a fi vreodată complet reabilitat. Cu toate acestea, Merker și soția sa nu au încercat niciodată să fugă în Germania de Vest. Adoptând o poziție „exemplară” de tip Rubașov, Merker a declarat: „În procesul împotriva mea am stat fără un avocat al apărării spre a ajuta la păstrarea absolut secretă a procedurilor”.

Din nou, (i)logica stalinismului se afla în acțiune: „A făcut eforturi pentru a preîntâmpina utilizarea cazului său de către «dușmanii RDG» și el și soția sa au fost și vor rămâne tăcuți legat de acest caz”. Minutele procesului, sentinței și anchetelor au fost, într-adevăr, păstrate la secret, ieșind la iveală doar după căderea Zidului Berlinului.

Paul Merker a locuit și în Mexico City, între 1942 și 1945, și prin articolele sale din Freies Deutschland a fost singurul membru al Politburo-ului KPD (Partidul Comunist German) care a insistat asupra rolului central al antisemitismului în Germania nazistă și pe statutul special al evreilor printre victimele lui Hitler. Aceasta era în contrast puternic cu scrierile și pozițiile publice ale lui Walter Ulbricht asupra fascismului, crimelor de război ale Germaniei și responsabilității colective. Mai mult, după 1948, Merker s-a dezis în mod clar de politica sovietică de refuzare a statutului special și recompenselor pentru evreii victime ale lui Hitler.

Dar să ne întoarcem puțin, să amintim cum au reverberat aceste evenimente la București. În mai 1952, ziarele românești anunțau eliminarea a trei membri din Politburo, dintre care doi foști lideri ai centrului partidului aflat în emigrație la Moscova în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Toți trei fuseseră secretari de partid și împărțiseră puterea absolută cu liderul fracțiunii autohtoniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ana Pauker, o veterană comunistă care fusese mult timp hiperbolizată de către propaganda internațională drept o luptătoare comunistă fără cusur, și-a pierdut funcția de ministru al afacerilor externe și a fost plasată sub arest la domiciliu. Aliatul ei moscovit, Vasile Luca, de origine maghiar, a fost acuzat de sabotaj economic pe durata ministeriatului său la finanțe, precum și de colaborare cu poliția burgheză în timpul perioadei de ilegalitate a partidului. Luca a fost arestat și a murit în închisoare la începutul anilor 1960. Al treilea membru al grupului, Teohari Georgescu, un comunist local și fost ministru al afacerilor interne a cărui principală vină a constat în apropierea de facțiunea Pauker-Luca, a fost de asemenea închis, dar eliberat curând după aceea și niciodată reinstalat în poziții de partid.

Cazul românesc reprezintă un exemplu perfect al unei evoluții locale dictate de fracționismul de partid și sectarism. Poate fi spus că marginalitatea și lipsa de reprezentativitate istorică a unui partid comunist a fost într-o relație de proporționalitate inversă cu sectarismul său. Partidul Comunist Român (PCR), sfâșiat de lupte interne între cei trei centri ai săi în timpul perioadei de ilegalitate, a păstrat o mentalitate de „cetate asediată” chiar și după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Dat fiind că în perioada de dinainte de 1945 acuzațiile reciproce s-au soldat de obicei cu expulzarea din partid a membrilor fracțiunii înfrânte, odată ce partidul a ajuns la putere, efectele acestor neîncetate lupte au fost catastrofale. După ce a fost stabilit ca partid conducător, Partidul Comunist Român a proiectat o viziune bazată pe exclusivism, dogmatism feroce și suspiciune generalizată la nivel național.

Toți liderii PCR, incluzându-i aici și pe cei care au pierit în timpul Marii Terori staliniste și pe Lucrețiu Pătrășcanu (care mai târziu avea să devină susținătorul unei versiuni mai blânde de „comunism național”), au fost mândri să-și proclame atașamentul inoxidabil față de „patria proletariatului”.

Cu puține excepții, ei par să nu fi avut foarte multe mustrări de conștiință atunci când subscriau pretențiilor sovietice asupra provinciilor românești ale Basarabiei și Nordului Bucovinei, sau când susțineau cu bună știință strategia cominternistă a „luptei de clasă” (în special după 1929).

Indiferenți la tradițiile politice ale României, ba chiar făcând din repudierea acestui „politicianism” o datorie de onoare, și profesând o formă extremă de internaționalism (adică aservirea totală față de Kremlin), comuniștii români au rămas un cât se poate de puțin interesant grup marginal până la ocuparea țării de către Armata Roșie în 1944.

Atunci când a ieșit din două decenii de activitate conspirativă underground, partidul comunist local număra aproximativ 1.000 de membri. Mai mult, acești comuniști erau o minoritate în minoritate, de vreme ce stânga însăși nu părea o forță intelectuală și socială relevantă într-o cultură politică tradiționalistă dominată (cel puțin până la prăbușirea sistemului parlamentar și instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea în 1938) de partidele Național-Țărănesc și Național Liberal.

Anumiți membri influenți ai elitelor succesive ale PCR au fost, într-adevăr, preocupați de slăbiciunea numerică a partidului. În anii 1970, într-o discuție privată, Liuba Chișinevschi, văduva unuia din cei mai influenți membri ai cercului intim al lui Gheorghiu-Dej până în 1957, îmi spunea că, în august 1944, ea și soțul ei deplânseseră puținătatea cadrelor de partid. Acesta fusese și unul din principalele motive pentru statutul de „paria” al PCR (similar partidului albanez) și motivul pentru care Dej și Ceaușescu inventaseră istorii diferite, cu eroi și răufăcători diferiți.

Socialiștii o duseseră cumva mai bine decât rivalii lor comuniști în anii dintre războaie. Erau mai importanți, în special în Transilvania și Banat, unde influența sindicalismului revoluționar și a democrației sociale moderne fusese mai puternică în perioada habsburgică. Luptele intestine au fost cele care i-au împiedicat pe socialiști să devină o forță politică relevantă și deși la alegerile din 1928, aliindu-se cu PNȚ și Partidul German, au obținut 9% din votul național, la ultimele alegeri libere, cele din 1937, au luat sub 1%.

Conducerea Partidului Social-Democrat s-a rupt în 1928, urmată de scindarea facțiunii stângiste condusă de Ștefan Voitec și Leon Ghelerter. Numele pe care le-a asumat ulterior (Partidul Muncitoresc Socialist și Partidul Socialist Unitar) erau menite să sublinieze orientarea socialistă a formațiunii.

Stânga locală a cunoscut noi recombinări și după instaurarea dictaturii regale în 1938 și după decizia socialiștilor bucovineni și transilvani Grigorovici și Fluieraș de a se alătura „Frontului Renașterii Naționale” dominat de rege. În timpul războiului, clandestinul partid social-democrat s-a aflat pe mâinile lui Constantin Titel Petrescu, iar conducerea i-a inclus pe Ștefan Voitec, Leon Ghelerter, Lothar Rădăceanu (care în 1943 și-a format propriul grup, și mai stângist și probabil procomunist, aliat la scurt timp cu facțiunea național-țărănistă a lui Mihail Ralea), Șerban Voinea (teoretician-cheie al social-democrației românești) și Ilie Moscovici.

Cu puțin timp înainte de lovitura antifascistă din august 1944, Rădăceanu se reîntorsese la social-democrați, o măsură tactică menită să-i asigure o platformă de unde putea fi pusă la cale autoanihilarea partidului în anii următori.

Astfel, stânga a fost cât se poate de periferică în perioada interbelică, incapabilă să producă „miturile politice” importante (în sensul lui Georges Sorel), să inspire imaginația revoluționară și să galvanizeze energiile sociale. Comuniștii, îmbuibați cum erau cu viziunile lor bolșevice despre o utopie supranațională și lipsită de clase, n-au știut cum să traducă aceste idei în catalizatori politici.

În România, din motive economice, culturale și sociologice, șocul modernizării nu a dus la dezvoltarea unor partide proletare de masă autentice, ci mai degrabă la resentiment anticapitalist, misticism superstițios cvasi-religios și nostalgii comunitar-agrariene manipulate de dreapta radicală antiliberală și xenofobă.

Din acest punct de vedere, nu mai este surprinzător că ascensiunea „Gărzii de Fier” a lui Corneliu Zelea Codreanu a coincis cu Marea Depresiune și cu lenta dar irezistibila prăbușire a sistemului parlamentar. Dacă n-ar fi existat relația de slugărnicie cu Moscova, cea care i-a și atras eticheta de partid „străin”, tensiunile establishment-ului politic de la București, exacerbate de scandalosul comportament al camarilei regale, i-ar fi permis Partidului Comunist Român să crească și să devină un partid național...