Vladimir Tismăneanu

Era la începutul anului 1983 când Radio Europa Liberă a transmis eseul meu „Nicu Ceaușescu și ascensiunea comunismului dinastic în România”.

Îl cunoșteam bine pe „delfin”: fuseserăm colegi de școală și, câțiva ani, de clasă, între 1958 și 1970. Ne-am revăzut sporadic după bacalaureat. Încheiam acel text al meu cu un avertisment-profeție: „Spre deosebire de părinții săi, Nicu Ceaușescu a citit la timp cărți despre împărații romani și știe că nicio gardă pretoriană nu este atât de loială încât să-și riște soarta atunci când Cezarul se prăbușește”.

Citez din memorie, dar acesta era sensul cuvintelor mele. Cred că a citit textul. Nu știu ce va fi gândit atunci ori pe 22 decembrie 1989. Au fost trădați, el și părinții săi, de garda pretoriană. Ar fi împlinit 70 de ani pe 1 septembrie. A murit pe 26 septembrie 1996. Cred că îl lăsau complet rece bazaconiile despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

Fratele său, Valentin, și sora sa, Zoia, erau și ei lămuriți, ieșiseră din joc. Pe ultima sută de metri, Valentin a acceptat să fie „ales” membru supleant al CC al PCR la Congresul al XIV-lea (și ultimul) al PCR. Era în noiembrie 1989, căzuse Zidul Berlinului. Nicu a fost „promovat” ca membru supleant în areopagul partidului, Comitetul Politic Executiv. Revoluția l-a prins pe postul de prim-secretar al Comitetului Județean Sibiu al PCR.

Nicu simula devotament partinic, dar nu-l interesau decât propria-i desfătare, bețiile și orgiile uteciste. N-a lăsat în urmă nimic în afara amintirii unui adolescent întârziat, un playboy al nomenclaturii, o vedetă a unui grotesc spectacol de marionete în mizerie scandând mecanic: „Ceaușescu Junior/Viitor Conducător!”

Din „doctrina Ceaușescu”, Nicu mi-a citat odată maxima favorită a tatălui său: „Să-i tai mâței coada și să o lași să creadă că-i mâță”. Unica sa revoltă a fost acțiunea de divorț intentată în 1985 împotriva Polianei Cristescu, cea aleasă de Cabinetele 1 și 2 să-i fie soție.

Cineva menționa recent amintirile cu iz obscen despre Nicu ale unor Serghei Niculescu-Mizil și Mădălin Voicu. Niciunul nu a fost coleg de școală cu el. Erau camarazi de desfrâu nomenclaturist, nimic mai mult. Uneori, jucau fotbal cu nasturi. În ultimii ani de liceu, Nicu a avut o legătură de iubire reală cu sora lui Serghei, Donca. Ea era cu un an, poate doi, mai mică, elevă la Liceul I.L. Caragiale.

Nicu, elev la actualul liceu Jean Monnet, o aștepta zilnic la terminarea orelor, mergeau pe jos, ținându-se de mână, spre reședința familiei Mizil de pe Șoseaua Kiseleff. Legătura s-a terminat nefericit. Într-un interviu din 1990, Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Politic Executiv din 1965 și până pe 22 decembrie 1989, spunea că într-o zi va examina public legăturile dintre el și Nicolae Ceaușescu, precum și cele dintre copii. Nu a făcut-o. Relațiile dintre „marile familii” comuniste își așteaptă cronicarul…

În decembrie 1920, Gheorghe Cristescu (unul din fondatorii PCR și primul secretar general al partidului) și apropiații săi promiteau rușilor că vor lupta din toată inima, la viitorul congres (cel faimos, din 1921), spre a adopta condițiile impuse de Kremlin. Promisiunea purta semnăturile lui Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Sașa Gherea. David Finkelstein (zis și David Fabian) călătorea la acea dată prin Rusia și nu a semnat documentul.

Pe 10 decembrie 1920, reprezentanții români (Gherea și Popovici, cărora li s-a adăugat apoi Cristescu) s-au întâlnit, în sfârșit, cu Lenin, însă discuția lor s-a limitat la generalități și alte lucruri abstracte despre tranziția de la capitalism la socialism în Rusia, precum și nevoia ca proletariatul mondial să urmeze o cale revoluționară.

La Congresul general al Partidului Socialist român din mai 1921, majoritatea delegaților a votat pentru transformarea sa în Partidul Comunist Român: 428 de delegați au votat în favoarea afilierii necondiționate la Internaționala a Treia (Comintern), iar 111 au acceptat această afiliere cu anumite rezerve. La numai o zi după istorica decizie, poliția avea să descindă în sala congresului și să-i aresteze pe delegați sub acuzația de „conspirație împotriva ordinii de stat”.

Istoricii oficiali ai lui Nicolae Ceaușescu, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, au avut o sarcină dificilă în privința orientărilor politice ale noii formațiuni. Pe de-o parte, ei au flirtat cu ideologia național-comunistă și au deplâns linia „internaționalistă” (în realitate, strict pro-sovietică) a nou-înființatului partid. Pe de alta, a-i cânta în strună unui Ceaușescu care pretinde că n-a existat niciun clivaj în istoria partidului însemna că acești istorici reiterau învechita dogmă despre „formarea unui partid nou din punct de vedere calitativ”.

Pentru a reconcilia aceste două poziții, Mușat și Ardeleanu au apelat la formule sacramentale seci: „Partidul Comunist, continuatorul direct al mișcării socialiste revoluționare, al partidului clasei muncitoare creat în 1893, a fost cel mai viguros vlăstar al epocii contemporane din România, care mai departe a desăvârșit și dus la un nivel superior lupta pentru eliberarea socială a națiunii române”.

### Vezi și... ###

Clarviziunea lui Gherea și „bolșevizarea” socialismului autohton

Printre cei aproximativ două sute de militanți arestați în 1921 la București se aflau și 51 de delegați la congres, inclusiv 5 membri ai parlamentului. În decembrie 1921, în capitală, un alt grup de militanți forma comitetul executiv provizoriu al Partidului Socialist-Comunist Român. Între cei implicați se aflau și tânărul student Lucrețiu Pătrășcanu și Marcel Pauker, descendentul uneia din cele mai înstărite familii din România (care a fost căsătorit cu Ana Pauker, figura centrală de mai târziu a comunismului românesc).

Al III-lea Congres al Cominternului s-a desfășurat la Moscova între 22 iunie–12 iulie 1921. Cei 14 delegați români nu au luat cuvântul. Erau în cea mai mare parte a lor militanți de extracție basarabeană și bucovineană: Alexandru Buican-Arnoldi, G. Moscovici (alias Bădulescu), N. Gorniski, Asea Tinkelman, Saul Ozias și Alexandru Lichtblau. Alexandru (Alecu) Constantinescu reprezenta vechea gardă socialistă.

Scriitorul Victor Frunză (1935–2007), autor al unei istorii anecdotice a PCR, considera că acesta fusese începutul unui tipar al dezvoltării paralele (și adesea conflictuale) a două partide comuniste, intern și extern. Pentru el, oameni precum Buican și Moscovici (cel din urmă numit adesea „Bădulescu” sau „Ghiță Moscu”) nu au reprezentat în niciun fel organizațiile locale din România. Este adevărat că acestea nu erau figurile proeminente ale grupului de foști socialiști deveniți comuniști, însă distincția a devenit, în cele din urmă, irelevantă.

Așa cum s-a întâmplat cu toate celelalte partide comuniste europene, dominația Moscovei era indubitabilă și nu exista vreun motiv temeinic de a postula existența a două partide când, în realitate, distincția se făcea pur și simplu între facțiuni la fel de loiale dictatelor Cominternului.