Vladimir Tismăneanu

Comunismul a fost constant prezentat ca un sinonim al speranței, dar visul s-a transformat într-un coșmar: comunismul „nu doar a ucis milioane, dar a răpit totodată speranța” (Omer Bartov).

Comunismul s-a fondat pe „o versiune a setei de sacru cu concomitentă repulsie pentru profan... […] Metanarațiunea Marelui Experiment [sovietic] implică repurificarea și resacerdotalizarea spațiului” (Petersburg: Crucible of Cultural Revolution).

Acesta este și motivul pentru care François Furet, în remarcile sale finale la Trecutul unei iluzii, afirmă că de la prăbușirea morală și politică a leninismului, „suntem condamnați să trăim în lume așa cum este ea”. Cu un penel semnificativ mai puternic, Martin Malia a afirmat că „orice evaluare realistă a crimelor comuniste ar închide efectiv ușa Utopiei; și atât de multe suflete bune din această lume nedreaptă nu pot abandona speranța pentru un sfârșit absolut al inegalității (iar câteva suflete mai puțin bune le vor oferi mereu rețete curative «raționale»). Și astfel, toți tovarășii căutători de adevăr istoric ar trebui să-și încingă spatele pentru un foarte Lung Marș, firește, înainte ca acestui comunism să-i fie acordată cota cuvenită de rău absolut” (vezi prefața pe care a scris-o la Cartea neagră a comunismului).

Într-adevăr, două importante registre de criticism la adresa procesului de dezvăluire și rememorare a crimelor regimurilor comuniste au fost cele ale anti-anti-utopismului și anti-capitalismului. Nu voi stărui aici asupra validității contracarării comunismului prin capitalism; este un capăt de linie. Nu face decât să reproducă originarul etos maniheist revoluționar marxist din Manifestul Comunist. Este captivant până la un anumit punct, pentru că opiniile oricui trebuie respectate, dar este irelevant dacă ne propunem să căutăm să înțelegem tragedia secolului XX.

Întrebuințarea anti-anti-utopismului în discuția totalitarismului de stânga este doar o altă cale de evitare a adevărului. A respinge legitimitatea comparației dintre național-socialism și bolșevism plecând de la scopurile lor distincte este absolut indecent și greșit din punct de vedere logic.

Acceptarea comunismului ca speranță îmbibată în utopia revoluționară este, într-adevăr, o nălucă de la care trebuie întoarsă privirea. Această speranță concretizată ca rău radical nu poate duce decât la masacru, pentru că, așa cum scria și politologul canadian Lawrence Olivier, „il cherche à s’incarner, et ce faisant, il ne peut faire autrement qu’éliminer ceux qui n’appartiennent pas à la bonne classe sociale, ceux qui résistent à ce projet d’espoir („ea caută să se întrupeze și, procedând astfel, nu poate face altceva decât să-i elimine pe cei care nu aparțin clasei sociale corespunzătoare, cei care se opun acestui proiect al speranței”).

Ronald Suny avea dreptate atunci când sublinia că nu ar trebui să uităm faptul că aspirațiile originare ale socialismului „au fost, de asemenea, impulsurile emancipatoare ale Revoluției Ruse” (Obituary or Autopsy?).

Este dificil de observat cum anume afectează acest lucru „datoria de a reaminti” crimele leninismului. Fără a mai pune la socoteală faptul că, încă din 1918, odată cu Declarația drepturilor oamenilor exploatați ai muncii, bolșevicii și-au detaliat idealul de justiție socială prin categoria oamenilor lipsiți de drepturi politice și sociale, taxonomia prototip pentru teroarea care avea să urmeze în anii de apoi.

Într-un editorial din New York Times apărut în decembrie 1997, Tony Judt o spunea cât se poate de direct: „Drumul spre iadul comunist a fost fără îndoială pavat cu intenții bune (marxiste). Ei, și ce dacă?... Din perspectiva exilaților, umiliților, torturaților, victimelor schilodite sau ucise, desigur, este fix același lucru” (The Longest Road to Hell).

Asemenea trăsături comune infame între socialism și bolșevism ar trebui să constituie de fapt un stimulent în plus pentru a spune lucrurilor pe numele lor real atunci când vine vorba de răul radical care a fost comunismul în secolul XX. Speranța pe care bolșevismul a adus-o atâtora a fost o minciună. Impactul complet al minciunii poate fi măsurat doar prin coșmarul milioanelor pe care le-a ucis.

Rumoarea iscată de Cartea neagră a comunismului a demonstrat ezitarea continuă în a accepta evidența copleșitoare a crimelor comise de regimurile comuniste. La mulți ani de la publicarea ei, anumite lucruri s-au schimbat, dar foarte multe altele mai rămân încă de realizat. Spre a mă întoarce la metafora lui Kołakowski, diavolul nu doar că s-a întrupat în istorie, dar a dat peste cap și memoria noastră asupra-i...

Numele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920) a fost anatemizat de comuniștii români. Teoria sa asupra „neoiobăgiei” contrasta flagrant cu pretenția lui Lenin de a înfăptui socialismul printr-un act de voință, deoarece insista asupra nevoii de a dezvolta instituții economice și sociale moderne înainte de orice transformare socialistă.

Ca membru marcant al celei de-a doua Internaționale, Dobrogeanu-Gherea a crezut că revoluția trebuie să înceapă, în mod logic, în Occidentul industrializat, și abia apoi să se propage către țările mai puțin dezvoltate din est. Începându-și aventura ca revoluționar rus și îndurând notoriile închisori ale Rusiei și exilul pe țărmurile Mării Albe, Gherea a detestat cu pasiune țarismul imperialist și reacționar, însă a fost perfect conștient de lipsa oricărei tradiții democratice în țara sa natală.

Și-a abandonat la un moment dat viziunea anarhistă (bakunistă) de tinerețe și a devenit în mod esențial un plehanovist, neavând deloc încredere în tentativa blanquistă a lui Lenin de a forța porțile Istoriei. Cu puțin timp înainte de moartea sa, pe 7 mai 1920, Dobrogeanu-Gherea scria în chip profetic că dacă se va întâmpla vreo preluare comunistă a puterii înainte de întrunirea condițiilor economice, societatea ar putea intra într-un regres de tip medieval, adică un „comunism primitiv”.

În ceea ce privește chestiunea națională, arzătoare pentru românii preocupați de soarta Basarabiei și a Transilvaniei, poziția lui Constantin Dobrogeanu-Gherea era dictată de filosofia sa internaționalistă. A susținut planurile lui Cristian Racovski pentru o federație balcanică și s-a opus intrării României în Al Doilea Război Balcanic (1913). A trăit însă suficient cât să constate pretențiile sovieticilor asupra Basarabiei și chiar s-ar putea să fi fost de acord cu discipolii săi, liderii Partidului Social-Democrat românesc, în respingerea fără echivoc a acestora ca șovinism rus deghizat în internaționalism proletar. Astfel, teoriile lui Dobrogeanu-Gherea aveau să devină principala țintă a comuniștilor români în timpul durerosului proces al „bolșevizării” Partidului Comunist local.

Principalul conflict ideologic la Congresul din Dealul Spirii din mai 1921 a fost cauzat de dorința Moscovei de a dicta deciziile interne ale PSDR. Tradiționaliștii nu vedeau niciun motiv—și chiar le-au transmis asta lui Lenin și Troțki—pentru a fi controlați de către Kremlin. Suveranitatea partidului, în opinia lor, nu aparținea cuiva anume, ci elitei sale locale.

La aceasta, maximaliștii au răspuns spunând că Internaționala a II-a nu era nimic altceva decât „un cadavru împuțit”, spre a cita expresia acidă a Rosei Luxemburg. Scopul partidului, spunea și Lenin din ce în ce mai răspicat, era unul înșelător, și viza (pasămite) dezarmarea și emascularea proletariatului. A o rupe cu moderații și a lor „torpoare” politică le părea maximaliștilor o datorie nobilă și urgentă.

Aproape jumătate de secol mai târziu, pe 7 mai 1966, și la puțin mai mult de un an de la alegerea sa ca secretar general al partidului, Nicolae Ceaușescu ținea un important discurs cu ocazia celei de-a patruzeci și cincea aniversări de la fondarea PCR. Tânărul și la acel moment reformistul (aproape iconoclastul) secretar general punea în discuție multe din dogmele anterior sacrosancte ale partidului.

Tot el cita arhivele de partid pentru a documenta rezervele inițiale ale celor șase delegați ai radicalilor români care merseseră la Moscova pentru discuții despre structura și scopurile mișcării lor, precum și despre nevoia partidului de a-i elimina pe moderați—numiți „renegați”—și a se alătura Internaționalei a III-a.

Cei 6 delegați pe care îi amintea Ceaușescu în 1966 erau Gheorghe Cristescu (Plăpumaru), care în mai 1921 a și fost ales secretar general al PCR; Constantin Popovici; Eugen Rozvan (Jenő Rozvány), care reprezenta Partidul Socialist din Transilvania; Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin; David Finkelstein (alias David Fabian); și Ioan Fluieraș, un bine-cunoscut sindicalist transilvan de orientare mai degrabă reformistă.

În drumul lor spre Moscova, aceștia se opriseră în Harkov, Ucraina, pentru consultări cu Racovski, cel care a și încercat să impună o nouă listă a conducerii de partid. Cristescu și colegii lui au respins ferm atitudinea arogantă a lui Racovski, iar discuțiile au fost sistate. De aici, delegații au plecat mai departe, la Moscova, unde au avut loc negocieri cu președintele Cominternului, Grigori Zinoviev, Nikolai Buharin, redactorul Pravdei, și un reprezentant al Federației Comuniste Balcanice pe nume Sablin.

Dintre delegații români, Cristescu, Popovici și Rozvan au exprimat rezerve cu privire la evaluarea sovieticilor a situației politice și economice din România. Popovici, Cristescu și Fabian erau membri cu ștate vechi ai mișcării socialiste din România și chiar fuseseră acuzați de acte subversive pentru rolul jucat în demonstrațiile de masă de la București din 13 decembrie 1918. Altfel spus, aveau cu toții un pedigriu impecabil de militanți socialiști și sindicaliști.

Popovici avea să refuze mai târziu intrarea în noul PCR, în vreme ce Cristescu și Rozvan au jucat roluri importante ca lideri de top. Cât despre Fluieraș, rușii au obținut eliminarea sa din delegația română sub pretextul că acesta participase la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din decembrie 1918, atunci când fusese proclamată unirea Transilvaniei cu România, iar el fusese membru al consiliului transilvan prezidat de Iuliu Maniu...