Vladimir Tismăneanu

Ascensiunea clanului Ceaușescu și continua promovare politică a membrilor apropiați și îndepărtați ai familiei prezidențiale au accentuat criza sociopolitică a României. Partidul era epuizat, aparatul era demoralizat, intelighenția deprimată.

Cultura română era ea însăși profund afectată de exodul către Vest al unor bine-cunoscuți intelectuali, conștienți de cursul dezastruos al regimului. Poeți și matematicieni, chimiști și medici, istorici și pictori au fost cu toții siliți să se constituie ca o veritabilă diasporă a exilului, un fenomen istoric determinat, în genere, de cataclisme sociale, cu consecințe nefaste pentru viitorul culturii române.

Tiparul compulsiv al conducerii exercitate de Nicolae Ceaușescu a împiedicat orice tentative de modernizare, iar reformele au fost amânate la nesfârșit. Ascensiunea în ierarhia partidului era permisă doar celor care demonstrau loialitate oarbă față de Nicolae și Elena Ceaușescu, față de fiul lor, Nicu, cel care fusese uns drept moștenitor. În timpul ultimilor ani ai lui Ceaușescu la putere, au existat zvonuri să ar avea o boală fatală și discuții despre o criză a succesiunii, reflectându-se astfel confuzia eșaloanelor superioare ale partidului.

Ceaușescu a moștenit de la predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, o economie dinamică, un embrionar consens național și prestigiu internațional în creștere. Ceaușescu a moștenit, de asemenea, capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Nikita Hrușciov. Mai mult, spre deosebire de predecesorul său, n-a fost direct implicat în epurările staliniste de la începutul anilor ’50. Pe cale de consecință, și-a permis să simuleze o destalinizare călduță fără teama că și-ar submina propriul statut în partid.

În prima perioadă a conducerii sale, 1965–1971, noul secretar-general a vizat o sinteză originală între desatelizare și destalinizare. Pentru a-i garanta succesul, el a cerut și primit sprijinul total al cadrelor medii de partid, un grup social care aspira la înlocuirea cohortelor lui Gheorghiu-Dej.

Totodată, Ceaușescu a căutat să-și consolideze autoritatea și puterea prin accentuarea valorilor independenței naționale și conștiinței patriotice. Curând după alegerea sa, a organizat întâlniri cu reprezentanții uniunilor de creație la care a blamat vehement dogma jdanovistă a realismului socialist și a recunoscut dreptul la diversitate culturală. La ședințele cu Uniunea Scriitorilor din primăvara anului 1965, spre exemplu, Ceaușescu a avut o poziție fermă împotriva „sociologismului vulgar” și „realismului socialist”. Mai mult, el i-a încurajat pe criticii esteticii jdanoviste și a susținut critica lor deschisă la adresa rusificării culturii române.

Ceea ce-a urmat a fost primul „dezgheț” autentic al României postbelice, partidul încurajând destalinizarea intelectuală și renunțând temporar la metodele birocratic-administrative în chestiunile culturale. În perioada consolidării puterii sale, 1965–1970, Ceaușescu a folosit strategia vizitelor industriale, agricole și academice, la instituții și entități de pe tot cuprinsul României, fasonându-și astfel imaginea unui lider popular dispus mereu să se consulte cu poporul (în special cu muncitorii și țăranii).

La începutul anilor ’70, după ascensiunea la putere în Polonia, Edward Gierek a încercat o strategie similară în tentativa sa de a restaura, prin „consultări”, rădăcinile proletare ale partidului. Ceaușescul acelei perioade nu s-a dat în lături nici de la convocarea Ministerului de Interne (adică poliția secretă) și criticarea exceselor perioadei staliniste. Tot el a promis o observare mai atentă a deplinei legalității socialiste, prin partid și aparatul de stat.

Cu toate acestea, invocarea democrației interne în partid a fost o expresie nu a tendinței către liberalizare a lui Ceaușescu, ci a dorinței lui de a submina grupul conducător tradițional. O facțiune a PCR direct legată de noul secretar-general se afla în ascensiune, în vreme ce elita lui Dej sfârșea prin marginalizare și neutralizare.

Ca urmare a înăbușirii Primăverii de la Praga, foarte puțini cetățeni ai Europei de Est au mai avut iluzia că sistemul comunist poate fi reformat prin experimente benigne inițiate de către vreo aripă reformistă a elitei de partid. Devenise clar că Uniunea Sovietică nu va mai permite o nouă experimentare cu ideea subversivă de socialism cu față umană.

Liderii sovietici păstrau monopolul asupra interpretării marxism-leninismului și priveau orice nouă reformă drept „abatere” de la dogmă; în același timp, intelectualii critici est-europeni înțeleseseră că adevăratele cerințe ale societății, ale vieții independente a cetățenilor, nu pot fi limitate de programul restrictiv formulat de „liberalii” partidului comunist.

În 1978, Adam Michnik descria principala slăbiciune a reformismului intrapartinic: identificarea opoziției cu fundamentele lingvistice și metafizice ale unei ordini consacrate. Deși dezgustați de excesele birocratice, intelectualii critici au rămas loiali valorilor supreme ale socialismului. Sistemul lor de convingeri nu era radical diferit de ceea ce predica ideologia oficială.

Pentru masele nemulțumite, obsesivele referințe revizioniste la natura imaculată a socialismului, adulterată pasămite prin abominabilele practici staliniste, au sunat neinteresant și chiar suspect. Același Michnik compara experiențele poloneze ale lui octombrie 1956 („dezghețul polonez”) cu Primăvara de la Praga și conchidea:

„Deși a fost absența unui stimul din partea Moscovei cea care a făcut Primăvara de la Praga diferită de Octombrie polonez, o similitudine importantă este inspirația de natură intrapartinică a «mișcării pentru reînnoire». În ambele cazuri, punctele forte și slăbiciunile mișcării au fost determinate de caracterul acestei inspirații”. (Letters from Prison)

Primăvara de la Praga a fost un vlăstar târziu al hrușciovismului și, ca tendință în interiorul lumii comuniste, acesta din urmă și-a pierdut rapid puterea de atracție. Era nevoie de o abordare diferită, de o strategie acordată la vremurile conservatorismului politic brejnevist care să nu reprezinte pur și simplu o restaurație a stalinismului, ci, mai degrabă, o nouă etapă în procesul de descompunere a regimurilor comuniste.

Noua strategie trebuia să țină seamă de caracterul din ce în ce mai perimat al mitologiei fondatoare a sistemului existent, dispariția primei generații de cruciați staliniști și ascensiunea unor elite politice interesate de simpla prezervare a propriilor avantaje. Sistemul își pierduse imboldul absolutist inițial, stagnarea și imobilitatea erau principalele lui trăsături. Mecanizarea din ce în ce mai accentuată a ideologiei a scos la iveală toate crăpăturile din edificiul sistemului, care puteau fi de-acum exploatate de către opoziție.

În anii ’70, nu mai existau lideri carismatici în țările comuniste est-europene, niciun mecanism retoric sau ideologic capabil să mobilizeze largi segmente de populație și niciun zelot real dispus să apere sistemul pentru că l-ar fi considerat moral superior celui capitalist. În mod aproape imperceptibil, sistemul totalitar clasic fusese înlocuit printr-o combinație de tehnocrație, birocrație și autoritarism inert. Și mai important, principalul element psihologic care a făcut stalinismul posibil—senzația universală de neajutorare individuală—dispăruse aproape complet.

Regimurile, desigur, puteau apela încă la mijloace violente pentru a suprima opoziția și prea puțini au fost cei din opoziție care și-au imaginat posibilitatea apariției unor partide politice alternative. Era însă clar, pentru prima dată, că disidența devenise posibilă și că ea ar putea avea un impact social real.

Pe măsură ce regimurile comuniste au intrat în declin sub povara propriei ineficiențe, pe măsură ce elitele și-au pierdut sentimentul predestinării istorice și au arătat semne de nervozitate, a devenit posibil pentru o societate civilă mult timp amuțită să se reorganizeze și să se lanseze într-o bătălie pentru reconstituirea sferei publice...