Ascensiunea clanului Ceaușescu și continua promovare politică a membrilor apropiați și îndepărtați ai familiei prezidențiale au accentuat criza sociopolitică a României. Partidul era epuizat, aparatul era demoralizat, intelighenția deprimată.
Cultura română era ea însăși profund afectată de exodul către Vest al unor bine-cunoscuți intelectuali, conștienți de cursul dezastruos al regimului. Poeți și matematicieni, chimiști și medici, istorici și pictori au fost cu toții siliți să se constituie ca o veritabilă diasporă a exilului, un fenomen istoric determinat, în genere, de cataclisme sociale, cu consecințe nefaste pentru viitorul culturii române.
Tiparul compulsiv al conducerii exercitate de Nicolae Ceaușescu a împiedicat orice tentative de modernizare, iar reformele au fost amânate la nesfârșit. Ascensiunea în ierarhia partidului era permisă doar celor care demonstrau loialitate oarbă față de Nicolae și Elena Ceaușescu, față de fiul lor, Nicu, cel care fusese uns drept moștenitor. În timpul ultimilor ani ai lui Ceaușescu la putere, au existat zvonuri să ar avea o boală fatală și discuții despre o criză a succesiunii, reflectându-se astfel confuzia eșaloanelor superioare ale partidului.
Ceaușescu a moștenit de la predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, o economie dinamică, un embrionar consens național și prestigiu internațional în creștere. Ceaușescu a moștenit, de asemenea, capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Nikita Hrușciov. Mai mult, spre deosebire de predecesorul său, n-a fost direct implicat în epurările staliniste de la începutul anilor ’50. Pe cale de consecință, și-a permis să simuleze o destalinizare călduță fără teama că și-ar submina propriul statut în partid.
În prima perioadă a conducerii sale, 1965–1971, noul secretar-general a vizat o sinteză originală între desatelizare și destalinizare. Pentru a-i garanta succesul, el a cerut și primit sprijinul total al cadrelor medii de partid, un grup social care aspira la înlocuirea cohortelor lui Gheorghiu-Dej.
Totodată, Ceaușescu a căutat să-și consolideze autoritatea și puterea prin accentuarea valorilor independenței naționale și conștiinței patriotice. Curând după alegerea sa, a organizat întâlniri cu reprezentanții uniunilor de creație la care a blamat vehement dogma jdanovistă a realismului socialist și a recunoscut dreptul la diversitate culturală. La ședințele cu Uniunea Scriitorilor din primăvara anului 1965, spre exemplu, Ceaușescu a avut o poziție fermă împotriva „sociologismului vulgar” și „realismului socialist”. Mai mult, el i-a încurajat pe criticii esteticii jdanoviste și a susținut critica lor deschisă la adresa rusificării culturii române.
Ceea ce-a urmat a fost primul „dezgheț” autentic al României postbelice, partidul încurajând destalinizarea intelectuală și renunțând temporar la metodele birocratic-administrative în chestiunile culturale. În perioada consolidării puterii sale, 1965–1970, Ceaușescu a folosit strategia vizitelor industriale, agricole și academice, la instituții și entități de pe tot cuprinsul României, fasonându-și astfel imaginea unui lider popular dispus mereu să se consulte cu poporul (în special cu muncitorii și țăranii).
La începutul anilor ’70, după ascensiunea la putere în Polonia, Edward Gierek a încercat o strategie similară în tentativa sa de a restaura, prin „consultări”, rădăcinile proletare ale partidului. Ceaușescul acelei perioade nu s-a dat în lături nici de la convocarea Ministerului de Interne (adică poliția secretă) și criticarea exceselor perioadei staliniste. Tot el a promis o observare mai atentă a deplinei legalității socialiste, prin partid și aparatul de stat.
Cu toate acestea, invocarea democrației interne în partid a fost o expresie nu a tendinței către liberalizare a lui Ceaușescu, ci a dorinței lui de a submina grupul conducător tradițional. O facțiune a PCR direct legată de noul secretar-general se afla în ascensiune, în vreme ce elita lui Dej sfârșea prin marginalizare și neutralizare.
