Vladimir Tismăneanu

Tragedia personală a lui Nicolae Ceaușescu a fost cauzată de tragedia propriului partid, o mișcare politică lipsită de legitimitate istorică. Comunismul românesc, precum și liderii săi, n-au fost niciodată în stare să-și rezolve complexul de inferioritate provocat de marginalitatea partidului în viața politică și intelectuală a României dintre războaie.

Comuniștii români eșuaseră în a genera o acțiune politică de masă și erau în general percepuți ca elemente străine a căror rebeliune împotriva ordinii existente era alimentată în principal de resentimente etnice și psihologice. Ei au fost cei care au alcătuit o mică sectă mesianică—niciodată depășind 1.000 de membri înainte de 23 august 1944—dedicată fără ezitare Cominternului stalinist.

În perioada sa underground, PCR a tratat cu dispreț valorile naționale și în special angajamentele privind apărarea granițelor post-1918. Chestiunea centrală a relațiilor româno-sovietice, cea a Basarabiei, a fost prezentată în documentele PCR în mod sincron cu pretențiile imperialiste staliniste. Indiferent de raționalizările ex post facto—și da, erau experți ai alterării și răsucirii înțelesurilor—, nu există vreun dubiu că imaginea comuniștilor români la momentul ieșirii lor din clandestinitate era puternic șifonată.

În timpul primilor ani la putere, partidul comunist s-a chinuit cu disperare să-și extindă baza, însă n-a reușit să obțină nimic altceva decât un sprijin simulat și o aderență prefăcută din partea păturilor sociale pe care pretindea că le reprezintă.

Ironic, după 1962–1963, și mai strident după ascensiunea lui Ceaușescu la putere în martie 1965, același partid nu ezita deloc să se lanseze în aprinse campanii naționaliste, capitalizând masiv de pe urma năzuințelor patriotice ale intelectualilor români, simulând încarnarea celor mai sacre valori naționale.

În acest quid pro quo fraudulos, Ceaușescu s-a impus drept mare manipulator și i-a depășit pe mentorii săi staliniști în viclenie și ipocrizie. Omul care acceptase fără remușcări politica anti-românească a Cominternului, care participase obedient la cele mai sinistre campanii staliniste din perioada 1948–1965 (colectivizarea forțată a agriculturii, epurările succesive în rândurile partidului și armatei, sau persecutarea intelectualilor și studenților, spre a numi doar câteva din „realizările” partidului său) poza după numirea sa ca secretar general (1965) în apostolul românismului și încerca să inventeze un pretins comunism național. A existat un mare grad de ipocrizie în uzurparea simbolurilor patriotice: histrionismul o trăsătură proeminentă a praxis-ului comunist românesc.

Unele din acțiunile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1960 au anunțat „ruptura” cu Moscova: mai întâi, reinterpretarea istoriei partidului cu accente speciale pe lupta dintre comuniștii „autohtoni” și „moscoviții” Ana Pauker, Vasile Luca și Iosif Chișinevschi (cel din urmă fiind acuzat de toate relele petrecute în timpul anilor staliniști); apoi, de-rusificarea graduală a culturii române și o anumită relaxare a politicii interne; apoi, Declarația din aprilie 1964, vociferând împotriva încălcării de către Hrușciov a statutului autonom al României în cadrul CAER și al Pactului de la Varșovia.

Toate aceste acțiuni, inițiate de către grupul lui Dej—din care și Ceaușescu făcea parte, în mod natural—au sugerat mai puțin o deviere de la șablonul stalinist, cât o vicleană tentativă a elitei comuniste locale de a ocoli până și cea mai moderată destalinizare.

Stalinistele metode și instituții economice, politice și culturale au fost prezervate cu grijă atât în România lui Dej, cât și în cea a lui Ceaușescu. Nu s-ar fi putut obține nicio erezie „reformistă” de la acești practicanți ai unui monolitism inflexibil, ostili în mod programatic oricărei forme de democrație autentică. Ceaușescu însuși n-a demonstrat vreodată o astfel de propensiune periculoasă, așa încât desprinderea de tovarășii săi staliniști nu l-a tentat niciodată.

Pentru mai mult de două decenii (1940–1965), cariera lui fusese garantată de protecția lui Gheorghiu-Dej, însă, spre deosebire de predecesorul său, lui Ceaușescu îi lipseau din biografie impresionantele realizări revoluționare. Odată „ales” secretar-general, el s-a angajat în construcția și consolidarea febrilă a propriului mit. Istoria partidului a trebuit rescrisă—George Orwell observa că într-un sistem comunist nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul—în beneficiul noului lider.

De vreme ce faptele de vitejie îi lipseau izbitor din biografie, Nicolae Ceaușescu a fondat un cult al personalității menit să coreleze acțiunile sale cu cele ale principilor medievali și căpeteniilor traco-dace care sfidaseră Imperiul Roman. Pentru a stimula mitul unei națiuni socialiste unite și omogene și pentru a spori controlul partidului asupra sferei private, Ceaușescu a impus draconice măsuri anti-avort. Românii erau așteptați să se comporte precum adevărații fii și fiice de sânge ai patriei socialiste: corpul politic a invadat complet sfera privată, până la fibrele ei cele mai intime.

Până în 1989, la București s-a pus în scenă un adevărat show politico-istoric, iar naivii observatori occidentali au eșuat adesea în a distinge între histrionicii narcisiști și patriotismul autentic.

Ascensiunea clanului Ceaușescu și continua promovare politică a membrilor apropiați și îndepărtați ai familiei prezidențiale au accentuat criza sociopolitică a României. Partidul era epuizat, aparatul era demoralizat, intelighenția deprimată.

Cultura română era ea însăși profund afectată de exodul către Vest al unor bine-cunoscuți intelectuali, conștienți de cursul dezastruos al regimului. Poeți și matematicieni, chimiști și medici, istorici și pictori au fost cu toții siliți să se constituie ca o veritabilă diasporă a exilului, un fenomen istoric determinat, în genere, de cataclisme sociale, cu consecințe nefaste pentru viitorul culturii române.

Tiparul compulsiv al conducerii exercitate de Nicolae Ceaușescu a împiedicat orice tentative de modernizare, iar reformele au fost amânate la nesfârșit. Ascensiunea în ierarhia partidului era permisă doar celor care demonstrau loialitate oarbă față de Nicolae și Elena Ceaușescu, față de fiul lor, Nicu, cel care fusese uns drept moștenitor. În timpul ultimilor ani ai lui Ceaușescu la putere, au existat zvonuri să ar avea o boală fatală și discuții despre o criză a succesiunii, reflectându-se astfel confuzia eșaloanelor superioare ale partidului.

Ceaușescu a moștenit de la predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, o economie dinamică, un embrionar consens național și prestigiu internațional în creștere. Ceaușescu a moștenit, de asemenea, capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Nikita Hrușciov. Mai mult, spre deosebire de predecesorul său, n-a fost direct implicat în epurările staliniste de la începutul anilor ’50. Pe cale de consecință, și-a permis să simuleze o destalinizare călduță fără teama că și-ar submina propriul statut în partid.

În prima perioadă a conducerii sale, 1965–1971, noul secretar-general a vizat o sinteză originală între desatelizare și destalinizare. Pentru a-i garanta succesul, el a cerut și primit sprijinul total al cadrelor medii de partid, un grup social care aspira la înlocuirea cohortelor lui Gheorghiu-Dej.

Totodată, Ceaușescu a căutat să-și consolideze autoritatea și puterea prin accentuarea valorilor independenței naționale și conștiinței patriotice. Curând după alegerea sa, a organizat întâlniri cu reprezentanții uniunilor de creație la care a blamat vehement dogma jdanovistă a realismului socialist și a recunoscut dreptul la diversitate culturală. La ședințele cu Uniunea Scriitorilor din primăvara anului 1965, spre exemplu, Ceaușescu a avut o poziție fermă împotriva „sociologismului vulgar” și „realismului socialist”. Mai mult, el i-a încurajat pe criticii esteticii jdanoviste și a susținut critica lor deschisă la adresa rusificării culturii române.

Ceea ce-a urmat a fost primul „dezgheț” autentic al României postbelice, partidul încurajând destalinizarea intelectuală și renunțând temporar la metodele birocratic-administrative în chestiunile culturale. În perioada consolidării puterii sale, 1965–1970, Ceaușescu a folosit strategia vizitelor industriale, agricole și academice, la instituții și entități de pe tot cuprinsul României, fasonându-și astfel imaginea unui lider popular dispus mereu să se consulte cu poporul (în special cu muncitorii și țăranii).

La începutul anilor ’70, după ascensiunea la putere în Polonia, Edward Gierek a încercat o strategie similară în tentativa sa de a restaura, prin „consultări”, rădăcinile proletare ale partidului. Ceaușescul acelei perioade nu s-a dat în lături nici de la convocarea Ministerului de Interne (adică poliția secretă) și criticarea exceselor perioadei staliniste. Tot el a promis o observare mai atentă a deplinei legalității socialiste, prin partid și aparatul de stat.

Cu toate acestea, invocarea democrației interne în partid a fost o expresie nu a tendinței către liberalizare a lui Ceaușescu, ci a dorinței lui de a submina grupul conducător tradițional. O facțiune a PCR direct legată de noul secretar-general se afla în ascensiune, în vreme ce elita lui Dej sfârșea prin marginalizare și neutralizare.