Vladimir Tismăneanu

Cooptarea mentală a fost un scop crucial al sistemului comunist. Înfăptuirea lui însemna perpetuarea nesfârșitelor performanțe simbolice ideologice. Principalul obiectiv al acestei politici era să cauterizeze orice sens al unei transcendențe istorice, să prevină orice nuclee independente de gândire și acțiune.

Însuși conceptul de adevăr fusese demult distorsionat (și negat) de Lenin cu a sa viziune maniheistă a fanatismului filosofic: pentru leniniști, adevărul este ceea ce servește interesele proletariatului, ele însele definite de către o autointitulată elită constituită din zeloți revoluționari.

După 1956 însă, miezul dogmatic a început să se sfărâme. Totalitarismul cu drepturi depline nu a atins niciodată perfecțiunea, dar a fost principala ambiție în timpul etapelor revoluționare, atât ale nazismului, cât și ale stalinismului. În cazul sovietic, Raportul Secret a condus la deziluzionare și a condus spre detotalitarizare.

Ipocrizia ideologică era generalizată, dar adevărații fanatici dispăruseră demult. În fapt, cu foarte puține excepții, nimeni nu credea în retorica bombastică a „socialismului real existent”. Totuși, deși toată lumea știa că era încarnarea unei mari minciuni, sistemul a continuat să opereze asfixiant de jalnic. Solidaritatea, ca mișcare social-politică, a reprezentat o breșă majoră, dar adevăratul început al sfârșitului s-a produs, așa cum am arătat, atunci când Gorbaciov a decis, în 1987–88, să abandoneze ideologia în favoarea francheței și adevărului.

Camuflajul ideologic al robiei a fost principala fundație a ordinii post-totalitare. În acest sens, cineva ar putea argumenta în favoarea ideii unui etos totalitar continuu al acestor regimuri, în ciuda capriciilor lor reformiste: „Când vorbim de regimuri totalitare ne gândim nu la sisteme care au atins perfecțiunea, ci mai degrabă la acelea care sunt antrenate de un efort nesfârșit de a o atinge, de a înghiți toate canalele comunicării umane și de a eradica toate formele de viață spontane [sublinierea în original]” (L. Kołakowski, „Totalitarianism and Lie”, revista Commentary, 1983).

Profilul regimurilor din fosta Europă de Est a fost determinat de specificități cu conținut ideologic (cineva ar putea spune chiar hybris) care umplu prăpastia dintre a lor auto-reprezentare și practică. De aceea, urmându-l pe Claude Lefort, natura lor a fost determinată de „auto-înțelegerea lor ca un proiect «distinctiv»” (The Political Forms of Modern Society), în contextul unei degenerări neotradiționaliste a sistemului socialist, unde „etosul luptei partidului a fost ritualizat”, agenții săi au fost transformați în „protagoniștii Partidului” iar chestiunea egalității politice a fost complet evitată și dislocată. În termeni arendtieni, comunismul ca regim a fost permanent prins într-un conflict elastic între putere și realitate.

Vorbind în termeni generali, leninismul a încercat să cuprindă și filtreze prin matricea sa ideologică tot ceea ce avea potențial pentru discurs public, să intermedieze orice narațiune care se auto-definește. A creat un „nou tip de hegemonie culturală” care avea ca obiectiv înfăptuirea „unei «revoluții antropologice» prin intermediul unei politici esențialmente ritualistică și transformativă” (Ideology and Culture). Sfârșitul comunismului a generat spațiul pentru „sacralizări semiotice” alternative (Roger Griffin), care a determinat o proliferare a ceea ce eu însumi am numit „fantasme ale salvării”: surogate ideologice a căror principală funcție a fost unificarea discursului public și oferirea către cetățeni a unei surse de identitate ușor recognoscibilă, ca parte a unei foarte vag definite comunități etnice (sau politice).

Aceste mitologii au minimalizat drepturile individuale și au subliniat în schimb nevoia de a menține un etos supra-individual organic care a determinat succesiv granițele dintre bine și rău, adevărat și fals. Într-adevăr, ele nu au fost ideologii, dar au împărtășit cu ideologia aparența unei narațiuni coerente.

Evoluția democrației în Europa de Est post-leninistă a arătat că largi pături sociale nu agreau ideologia comunistă, dar apreciau garanțiile socialiste de stat privind siguranța și stabilitatea. Inventarele existente ale patrimoniului istoric și cultural născut de sub ruinele leninismului au oferit rezervorul pentru justificarea intențiilor noilor/vechilor actori politici.

În trecut, pentru locuitorii lumii comuniste, mitul societății fără clase putea servi un asemenea scop. În prezentul post-comunist, nostalgia comunistă a idealizat „mobilizarea eroică”, văzută deopotrivă ca expresia unei unități pierdute și comunități dispărute, și o nemulțumire legată de pluralismul democratic și economia de piață.

Într-o perioadă caracterizată de anemia capitalului social, de pierderea solidarității printre membrii comunității politice, dezorientarea, declinul și inerția societății civile, și de o erodare excesivă a autorității tradiționale, mecanismele de contrapondere la inflația de mituri au fost serios slăbite.

Istoria primelor două decenii post-comuniste ale regiunii este o poveste a căutării unui grup coeziv de cetățeni, confruntat cu fragmentarea cumplită specifică moștenirii leniniste (în sensul lui Ken Jowitt, desigur).

Aleksandr Zinoviev (1922–2006) avea dreptate să descrie o perfectă continuitate între prima generație stalinistă—acei oameni care au comis crimele sau care au sprijinit întreg sistemul de teroare— și funcționarul contemporan distant, rece, pseudo-sofisticat cultural (ideologic), folosindu-se de retorica marxistă pentru a ascunde un vacuum moral și intelectual.

Pe de altă parte, ar fi destul de greu să ne lăsăm furați de încercarea simplistă a lui Zinoviev de a identifica marxismul cu stalinismul, precum și de lipsa sa totală de interes privind tradiția „eretică” a marxismului. Zinoviev a catalogat drept irelevante toate dezvoltările „revizioniste”, întreaga moștenire hegeliano-marxistă și curentele negativ-dialectice contemporane, precum și criticismul paramarxist la adresa birocrației. El a refuzat posibilitatea unui marxism „analitic autentic”, a respins ca ipotetică și logic inconsistentă orice poziție care s-a vrut a separa doctrina originară de practica artificială: „Stalin a fost cel mai autentic și cel mai devotat marxist. ...Stalin a fost perfect adaptat procesului istoric care l-a generat” (Nous et l’Occident).

Atitudinea negativă a lui Zinoviev în privința marxismului occidental, abordarea sa sceptică față de dialectica negativă și, în general, față de orice ipoteză a radicalismului filosofic, ar trebui legate de malaise-ul metafizic general al intelectualilor sovietici și est-europeni exprimat în nemulțumirea generată de „iluziile democratice” și strategiile socialiste promovate de „opoziția umanistă radicală” în societățile avansate industrial.

În orice caz, el a dovedit o anumită obtuzitate, ignorând dimensiunea libertară a rațiunii critice și subestimând divorțul absolut dintre această perspectivă și ortodoxia instituțional-birocratică. A respinge de plano validitatea și relevanța argumentelor marxiste antitotalitare a însemnat suprimarea unui segment valabil din necesarul criticism al regimurilor neo-staliniste și ștergerea unei întregi tradiții de gândire utopico-emancipatoare.

Publicarea contribuțiilor filosofice ale tânărului Marx a avut un imens impact în societățile est-europene, deoarece au fost percepute drept un adevărat manifest al libertății subiectivității, emanciparea practicii revoluționare și o abordare nelimitată vizavi de problemele sociale, economice, politice și culturale ale regimurilor de tip sovietic. Tânărul Marx a fost un aliat de preț al forțelor liberale împotriva conservatorismului politic al birocrațiilor dominante în Europa de Est; o lectură precisă a acestor scrieri a scos la lumină argumente incontestabile împotriva ordinii opresive predominante. În cuvintele lui Dick Howard, „Marx a anunțat că stafia democrației bântuie Europa”. Redescoperindu-l pe Marx, revizioniștii est-europeni au dat peste implicațiile democratice ale teoriei sale (The Specter of Democracy).

Întreaga tradiție neortodoxă marxistă a fost în cele din urmă invocată spre a participa în lupta împotriva structurilor sociale și economice rigide: de la Rosa Luxemburg la Troțki, de la tânărul Lukács și Karl Korsch la Wilhelm Reich și Erich Fromm, de la Gramsci la Sartre, la Școala de la Frankfurt, un întreg tezaur intelectual a fost invocat și dezvoltat în această ofensivă împotriva birocrațiilor autoritare. A fost precum o renaștere neașteptată a unei tradiții uitate, o osmoză evanescentă cu imposibila utopie, un efort tragic de a recrea o mentalitate complet opusă logicii filistine, autosuficiente, a elitei comuniste monopoliste.

Adoptând această tradiție marxistă și revoluționară, intelectualii revizioniști nu au renunțat în acel moment la socialism. Impulsul tânărului Marx a fost astfel unificat cu moștenirea răzvrătită a idealismului german clasic; conștiința nefericită se elibera de coerciția birocratică. A fost prin urmare logic ca reacția inversă a aparatului ideologic să constea în sprijinirea investigațiilor sociologice și filosofice atent controlate, acele zone de cercetare care evitau coliziunea cu monopolul de putere al Partidului Comunist. În mod paradoxal, garanții vigilenți ai doctrinei oficiale au devenit susținători ai cercetărilor epistemice, praxiologice și logice, încurajând deschis cândva detestatele abordări wertfrei.

Evitând orice schemă simplistă, putem distinge trei nivele fundamentale de stratificare ideologico-spirituală în cadrul societăților „birocratic-colectiviste” est-europene, în anii 1960 și 1970.

În primul rând, a existat aparatul ideologic de partid oficial, a cărui principală preocupare a fost de a păstra puritatea și integritatea doctrinei apologetice dominante și de a-i asigura hegemonia. Au existat, desigur, diferențe printre regimurile est-europene: în Ungaria, birocrații de partid vorbeau despre hegemonia marxismului, în vreme ce marxismul în România sau RDG, sau și mai precis, interpretarea de partid a marxismului, trebuia să se bucure de monopol cultural-filosofic total.

Al doilea nivel cuprinde intelectualii în care aparatul de partid avea încredere, cei care împărtășeau valorile dominante și miturile regimului. Partidul a recrutat mulți viitori aparatcici din rândurile lor, în special în câmpul cultural, determinând astfel o nouă structură socială a elitei politice.

Al treilea nivel era reprezentat de cei ale căror voci subversive și antisistem au devenit din ce în ce mai articulate, din rândurile majorității intelectuale tăcute. Acest nivel a fost cel al subgrupului provocator al disidenților și a fost alcătuit din anticomuniștii totali și din cei care au pornit-o pe calea revizionismului, dar care prin trezire la realitate au găsit deschisă ușa apostaziei.

Interacțiunea dintre aceste trei tabere, în special în ultima decadă a Blocului sovietic, reprezintă una dintre cele mai importante chei de înțelegere a sfârșitului subit și șocant al regimurilor comuniste. Respectivele lor poziții au fixat traiectoriile liberalizării și democratizării în regiune.