Vladimir Tismăneanu

Preluarea bolșevică a puterii în octombrie 1917 a deschis o perioadă de război ideologic global care ar fi putut fi oprit doar cu prăbușirea URSS, în 1991 („secolul extremelor”, așa cum numește Eric Hobsbawm această epocă, sau, spre a folosi terminologia lui George Lichtheim, mai târziu preluată de Ernst Nolte, „războiul civil european”).

Ca urmare a lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una bazată pe fanatism, elitism, devotament neclintit față de o cauză sacră și subjugarea totală a rațiunii critice în favoarea lealității față de o autointitulată „avangardă” a unor iluminați militanți. Proclamarea exaltată a Clarei Zetkin la al treilea congres de partid al KPD (Partidul Comunist German) în 1923 a reflectat etosul unei noi religii politice pe cale să se nască: „Scoateți-vă pantofii! Pământul pe care stați este pământ sfânt. Este un teren sanctificat prin lupta revoluționară și sacrificiile revoluționare ale proletariatului rus”.

Odată cu Lenin, activistul s-a transformat într-un revoluționar de profesie (indiferent de origine, intelectuală sau proletară—Heinz Neumann sau Ernst Thälmann în KPD; Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, David Fabian sau Lucrețiu Pătrășcanu în PCR). Prin urmare, fanaticul revoluționar a căutat izbăvirea în ridicarea mișcărilor de masă (Adepții fanatici). Ea/el a reprezentat un soldat jucând cartea unei nou dobândite și virtuoase identități, validată de justețea misiunii globale (The Revolution of the Saints).

Într-o carte importantă, Claude Lefort, distinsul filosof politic francez , propunea o teză în mod deliberat controversată. Angajându-se într-o dispută cu François Furet și Martin Malia, Lefort susținea că bolșevismul (sau, în general, comunismul secolului XX) nu a fost pur și simplu un miraj ideologic (La complication: Retour sur le communisme). Ideologia a contat enorm, așa cum a demonstrat Soljenițîn, cel despre care Lefort a scris mult. Dar pasiunea ideologică singură sau voința de a impune un plan utopic nu pot explica longevitatea și intensitatea fenomenului comunist.

În spiritul sociologiei franceze (Emile Durkheim și Marcel Mauss), Lefort a susținut că ar fi mai productiv să privim comunismul ca pe un „fapt social total”. Sistemul totalitar poate fi perceput nu doar ca o superstructură emoțional-intelectuală, ci și ca un ansamblu instituțional inspirat de aceste pasiuni. Cu alte cuvinte, nu este marxismul originar format în tradiția revoluționară occidentală cel care explică tragedia sovietică, ci, mai degrabă, mutația introdusă de Lenin.

Există, fără îndoială, o tentație autoritară în inima proiectului marxist, dar ideea partidului ultracentralizat, sectar, extrem de militarizat, alcătuit dintr-o minoritate de „aleși” informați care dețin gnoza în vreme ce predică retorica egalitară pentru mase, este direct legată de intervenția lui Lenin în evoluția social-democrației ruse și europene. Noutatea revoluționară a lui Lenin constă în cultul pentru dogmă și înălțarea partidului la rangul de unic interpret legitim al adevărului revelat (o trăsătură a mișcărilor totalitare revoluționare de dreapta):

„Chiar și atunci când nu era încă un partid monolitic sau un partid unic, a combinat aceste două caracteristici în mod potențial deoarece a reprezentat Partidul-ca-Unul, nu un singur partid între altele (cel mai puternic, mai cutezător dintre ele), ci acel partid al cărui scop a fost să acționeze sub impulsul unei singure voințe și să nu lase nimic în afara orbitei sale, cu alte cuvinte, să se amalgameze cu statul și societatea”. (The Political Forms of Modern Society)

În plus, Lefort sublinia rolul prescriptiv al presupusului Cuvânt revelat ca trăsătură definitorie a totalitarismului de stânga: „Textul [Scrierea] era menit să răspundă tuturor întrebărilor apărute în cursul evenimentelor. Prezentându-se pe sine simultan ca origine și sfârșit al cunoașterii, Textul necesita un anumit tip de cititor: membrul Partidului Comunist” (La complication).

Într-adevăr, Lenin a dus la extrem ideea unei relații privilegiate între „teoria revoluționară” și „practică”. Cea din urmă se formează (materializează) pe sine în figura prezumat infailibilului partid, custode al unei omnisciențe („infailibilitate epistemică”, spre a folosi termenul lui Giuseppe di Palma) care definește și exorcizează orice îndoială ca formă a trădării.

Partidul a fost învestit cu trăsături demiurgice înlocuind de fapt clasa revoluționară—o elită înzestrată de istorie cu misiunea salvării umanității prin revoluție. Din acest punct de vedere, Robert C. Tucker a diagnosticat corect invenția lui Lenin:

„Revoluțiile nu vin pur și simplu, afirma el, ele trebuie să fie făcute iar realizarea lor necesită o organizație de revoluționari funcțională și constituită adecvat. Marx a proclamat inevitabila și iminenta pogorâre a revoluției socialiste proletare mondiale. Lenin a realizat că venirea nu era nici inevitabilă, nici în mod necesar iminentă. Pentru el—și aceasta a fost o idee fundamentală aflată la baza lucrărilor programatice ale bolșevismului său, deși nu a formulat-o niciunde în exact aceste cuvinte—nu a existat nicio revoluție în afara partidului. Extra ecclesiam nulla salus”. (Bolshevik Culture)

Până la sfârșitul conducerii lui Nikita Hrușciov în toamna anului 1964, devenise destul de clar, atât în URSS, cât și în Europa de Est, că reforma sistemică din interior condusă de către o intelighenție liberă în gândire și operând în limitele permisibilului definite de partid, a încetat să fie o opțiune viabilă.

În același timp, prioritatea epistemologică a revizionismului în Blocul sovietic a constat în concentrarea metodologiei istorice marxiste pe marxismul însuși. Cu alte cuvinte, istoricitatea marxismului, momentul conștiinței de sine marxiste a fost central pentru reinventarea adevăratei valori a negativității ca un spațiu nou pentru afirmarea particularității împotriva falsei universalități glorificate de către sistem. Direcția hegeliano-marxistă părea cea mai adecvată pentru asumarea unei legitimități metafizice, acea sursă spirituală care exprima și simboliza aceleași ambiții, obsesii, anxietăți și speranțe.

În timpul aprigelor polemici din anii 1930, Karl Korsch postulase clar semnificația și conținutul înclinat spre răzvrătire al dialecticii marxiste, iar marxiștii critici est-europeni nu au ezitat să-i adopte punctul de vedere, ba chiar să meargă dincolo de pozițiile cristalizate în Marxismus und Philosophie: gânditorul marxist avea obligația să pună accentul pe dimensiunea filosofică a marxismului, energia negativă a dialecticii, „în contrast cu disprețul manifestat anterior, în forme diferite dar cu același rezultat, de către varii curente ale marxismului, față de elementele filosofice revoluționare ale doctrinei create de Marx și Engels” (Marxisme et philosophie).

Campionii teologiei neodogmatice au fost, desigur, filosofii oficiali sovietici și est-germani care se specializaseră în urmărirea celui mai mic semn de eterodoxie: în RDG, de la teoreticianul-șef al partidului, Kurt Hager, la oameni precum Manfred Buhr sau Wilhem-Raymund Bayer, ideologii est-germani nu au ratat nicio ocazie de a combate și eradica erezia revizionistă.

Din acest punct de vedere, consider că ar fi imprecis să credem, alături de L. Kołakowski, că mentalitatea exclusiv-dogmatică tradițională a fost aproape complet înlocuită de către o abordare cinică, strict pragmatică, specifică noului tip de birocrat comunist. Desigur, cea mai intolerantă generație de clerici ideologici a dispărut după 1960, dar nimeni n-ar trebui să suspecteze cohortele ulterioare de aparatcici de înclinație liberală sau umanistă. Moral și psihologic, ei au aparținut unei generații diferite de cea a „preoților” evocați cândva de Kołakowski. Ei nu au fost implicați personal în crimele staliniste și nu au avut niciun motiv să caute raționalizări istorice, deși din punct de vedere politic trebuie că au împărtășit aceleași valori ca predecesorii lor. Ei erau „în mod obiectiv” prizonierii aceleiași logici falacioase (Principalele curente).

Aparatcicii indiferenți, amorfi din punct de vedere ideologic, cu a lor simulată rezervă axiologică, au fost de fapt un element eficient al suprastructurii autoritar-birocratice care funcționa atât de bine: ei nu aveau nimic în comun cu filosofia marxistă sau etica socialistă; au ignorat „superb” problemele stânjenitoare ale responsabilității istorice.

Spre a-l parafraza pe Engels, principala lor sarcină era să corecteze logica faptelor contradictorii, să modeleze și să lămurească asupra istoriei, în pofida tuturor evidențelor, în vreme ce se petrece marșul imuabil către comunism. Au avut o singură convingere, un singur crez absolut; au adulat un singur dumnezeu; au cinstit doar o singură valoare politică: propria lor supraviețuire birocratică, accesul de durată la putere, dreptul lor de a domina, de a dicta și de a teroriza.

Și-au abandonat toate pretențiile de comunicare credibilă, veridică, subminând astfel miturile escatologice și de susținere ale marxism-leninismului. Cu toate acestea, spre exemplu printre liderii sovietici grupați în jurul lui Leonid Brejnev, „influența de durată a marxism-leninismului ca sursă a legitimității și limbaj al politicii, împreună cu o înrădăcinată perspectivă stalinistă, a produs o neîncredere profundă față de Occident și o susceptibilitate durabilă privind apelurile «revoluționare» și politicile expansioniste” (Russia and the Idea of the West).

Nomenclatura neo-stalinistă a păstrat loialități puternice față de o versiune radical simplificată a sfintei scripturi marxist-leniniste: „[Brejnev] credea că a face acum ceva «ne-marxist» era inadmisibil—întregul partid, întreaga lume, erau cu ochii pe el. Leonid Ilici era foarte slab în [chestiuni de] teorie și asta îl durea foarte tare” (The System: An Insider’s Life in Soviet Politics).